Există țări care își construiesc identitatea din câteva imagini devenite emblematice. România are, în schimb, o problemă aproape inversă – are atât de multe povești excepționale, despre personalităţi care au deschis drumuri, despre locuri care par desprinse din altă lume și premiere pe care timpul, oamenii, mentalităţile le-au împins la marginea memoriei, încât pare că nu a știut niciodată să le adune într-o singură poveste despre sine.
Suntem obișnuiți să vorbim despre România fie cu modestie excesivă, fie cu un patriotism zgomotos, de paradă. Între cele două extreme se află însă un teritoriu mult mai interesant – realitatea.
Iar realitatea spune că oameni născuți aici au participat la schimbarea științei, artei, medicinei, aviației, tehnologiei, muzicii, filosofiei mondiale. Că Bucureștiul a fost scena unor premiere tehnologice într-o epocă în care România abia începea să se modernizeze. Că un inginer român a construit un pod care, la vremea lui, era cel mai lung pod metalic din Europa. Că România s-a numărat printre primele țări din lume care au construit un calculator electronic. Că Delta Dunării este unul dintre marile sanctuare naturale ale Europei. Că în Carpați se păstrează păduri primare de fag incluse în patrimoniul mondial. Că un sculptor plecat din Hobița avea să schimbe pentru totdeauna istoria artei moderne.
Și mai spune ceva realitatea – o parte dintre aceste lucruri nu sunt doar necunoscute străinilor. Sunt uitate chiar de noi. Aceasta nu este o pledoarie pentru mituri naționaliste și nici o încercare de a transforma fiecare român talentat într-un „cel mai mare din lume”. Dimpotrivă. Unele afirmații spectaculoase despre „premiere românești” sunt discutabile, unele au nevoie de nuanțări, iar altele au fost exagerate de-a lungul timpului. Dar tocmai atunci când separăm legenda de faptul documentat, ceea ce rămâne este cu atât mai impresionant. România are suficiente superlative reale. Nu are nevoie să le inventeze.
Superlative despre România – o țară a unei diversităţi geografice excepţionale
Poate că primele superlative despre România, pe care ar trebui să le conştientizăm şi să le apreciem, vin chiar din geografia tării, din ceea ce natura ne-a dăruit cu atâta generozitate.
România este una dintre puținele țări europene în care, într-un spațiu relativ compact, se găsesc munți de peste 2 500 de metri, dealuri, podișuri, câmpii, litoral marin și un uriaș sistem de deltă.
Relieful pare construit în trepte – aproximativ o treime munți, o treime dealuri și podișuri și o treime câmpii. La nord și în centru se ridică arcul Carpaților, în sud se deschide Câmpia Română, iar spre est și sud-est țara coboară către Dunăre și Marea Neagră.
În partea superioară a acestei arhitecturi naturale se află Vârful Moldoveanu, din Munţii Făgăraş, de 2 544 de metri, cel mai înalt punct al României. Nu este Himalaya și nici Mont Blanc, dar, pentru dimensiunile țării, este o altitudine impresionantă. Masivul Făgăraș se incadrează, de altfel, intr-o adevărată „coroană” de vârfuri de peste 2 500 de metri, completată de Vârful Parângul Mare (Munții Parâng), de Vârful Omu (Munții Bucegi), Vârful Păpușa (Munții Retezat), de Munții Rodnei (în Carpaţii Orientali) etc.
De la înălţimile montane, la un veritabil labirint acvatic
La celălalt capăt al ţării se află Delta Dunării – un univers atât de diferit de cel al munţilor. Acolo, apa, stuful, grindurile, lacurile și canalele formează unul dintre cele mai spectaculoase peisaje umede ale Europei. UNESCO descrie Delta Dunării drept “cea mai mare și mai bine conservată deltă a Europei”, cu peste 7 280 de specii de plante şi animale (300 de specii de păsări și numeroase specii de pești, reptile, amfibieni etc.). Delta Dunării este, în același timp, Rezervație a Biosferei și sit al Patrimoniului Mondial.
Aici, într-un veritabil labirint acvatic, trăiesc nenumărate specii rare, protejate, fiind o zonă crucială pentru conservarea biodiversității mondiale – Pelicanul creț, Gâsca cu gât roșu,Vulturul codalb, Lopătarul, Egreta mare; peşti – Sturionii (Morun, Nisetru, Păstrugă, ultimele populații sălbatice viabile din Europa), Ghiborțul de Dunăre, Viza (una dintre cele mai rare specii de sturion, considerată aproape dispărută); mamifere – Vidra de râu, Visonul european, Câinele enot; plante – Garoafa de nisip (specie rară, care creşte pe solurile nisipoase de pe grinduri), Otrățelul de baltă şi Aldrovanda (plante carnivore), Liana dobrogeană etc.
Pădurile pe care Europa le-a pierdut și România încă le are
Când ne referim la superlative despre România, în pofida faptului că suprafeţele acoperite de păduri sunt, în zilele noastre, ameninţate de tăieri ilegale, de exploatare excesivă, de presiune economică și provocări de regenerare, în Carpații României se află componente ale sitului UNESCO „Ancient and Primeval Beech Forests of the Carpathians and Other Regions of Europe”. Este vorba despre păduri de fag care păstrează procese ecologice și structuri naturale extrem de rare, într-o Europă în care pădurile au fost, de secole, fragmentate, exploatate sau transformate.
Nu este doar o chestiune de frumusețe naturală. O pădure “primară” nu înseamnă pur și simplu „mulți copaci”. Înseamnă sol, lemn mort, arbori de vârste diferite, microorganisme, insecte, păsări, mamifere și relații ecologice care au evoluat fără intervenția masivă a omului.
A avea asemenea păduri înseamnă a păstra o parte din Europa de dinaintea industrializării. Și aici apare una dintre marile contradicții românești – ceea ce pentru lumea științifică și ecologică este patrimoniu natural de valoare universală poate deveni, în discursul cotidian, pur și simplu „pădure”. Poate că una dintre cele mai mari probleme ale României nu este că nu are comori, ci că s-a obișnuit atât de mult cu ele încât încetează să le mai vadă.
Superlative despre România – marile idei tehnice
Dacă ar exista o hartă a marilor idei tehnice românești, probabil că ne-ar surprinde cât de multe puncte ar apărea pe aceasta. În 1827, Petrache Poenaru obținea la Paris (unde se afla ca student la Politehnică) un brevet pentru ceea ce a numit „condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se singur cu cerneală” – una dintre originile stiloului modern.
Este un exemplu perfect de realizare care a devenit atât de banală încât nimeni nu se mai întreabă cine a imaginat-o. În cele mai multe istorii ale invenţiilor, publicate în străinătate, numele Petrache Poenaru este ignorat, iar românii nu par prea interesaţi de corectarea unor erori făcute cu sau fără intenţie.
Apoi vine epoca marilor ingineri. Anghel Saligny, remarcabil inginer, inventator și academician român, celebru pentru proiectarea podului de la Cernavodă și a docurilor din Constanța, este una dintre figurile care fac parte, cu siguranţă, din categoria “superlative despre România”.
Podul de la Cernavodă, inaugurat în 1895, a reprezentat o performanță inginerească remarcabilă. Ansamblul de peste Dunăre și Braţul Borcea avea 4 088 de metri și era, la momentul construirii, cel mai lung pod metalic din Europa. A conceput, de asemenea, silozurile de gigant din beton armat din Portul Constanța, o premieră mondială în arhitectura industrială.
Anghel Saligny nu a fost doar constructorul unui pod. A fost reprezentantul unei generații care a încercat să demonstreze că România poate produce inginerie de nivel european, într-o perioadă în care țara era încă privită ca o periferie agrară a continentului. Aici începe una dintre marile teme ale istoriei românești – modernizarea făcută de oameni care refuzau să accepte că România trebuie să fie condamnată la întârziere, mediocritate, dependență.
Superlative despre România – cerul românesc și obsesia zborului
Când vorbim despre superlative despre România, în aeronautică, lista este și mai spectaculoasă. Traian Vuia a încercat să rezolve una dintre problemele fundamentale ale începuturilor aviației – cum poate un aparat mai greu decât aerul să se desprindă singur de la sol, fără instalații exterioare de lansare. În 1906, Traian Vuia a realizat la Montesson, lângă Paris, zboruri cu aparatul său, conceput cu mijloace proprii de propulsie și tren de aterizare.
Aurel Vlaicu a continuat această aventură într-o manieră profund românească – inventivă, individualistă, spectaculoasă și, uneori, aproape imposibil de susținut financiar. Avioanele Vlaicu I și Vlaicu II au devenit simboluri ale începuturilor aviației românești.
A venit apoi epoca lui Henri Coandă, inventatorul motorului cu reacţie, bazat pe Efectul Coandă (tendința unui jet de fluid – gaz sau lichid – de a curba și de a rămâne atașat de o suprafață curbă din apropiere, în loc să-și continue traiectoria în linie dreaptă), un fenomen fundamental în mecanica fluidelor.
Henri Coandă a lucrat de-a lungul vieții la sute de brevete și proiecte, într-o perioadă în care granița dintre inginerie, fizică și imaginație era extrem de subțire. Poate că cel mai frumos lucru despre acești oameni este că nu au pornit dintr-o superputere industrială. Au pornit din România. Și au ajuns să lucreze într-o lume în care Parisul, Londra, Berlinul și marile centre tehnologice ale Occidentului erau locurile unde se decidea viitorul.
România și „aurul negru” – o premieră uitată
Anul 1857 ar trebui să ocupe un loc mult mai important în memoria noastră tehnologică. La acea dată, la Ploiești, frații Teodor și Marin Mehedințeanu au pus în funcțiune rafinăria care este considerată, în surse românești și de specialitate, prima rafinărie industrială de petrol din lume.
În același an, Bucureștiul devenea primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant. O capitală est-europeană, într-o țară aflată încă în plin proces de modernizare, își lumina străzile folosind un combustibil produs industrial din petrol. Este un moment care pare desprins din istoria unei mari puteri industriale. Dar s-a întâmplat aici.
Și poate că este relevant că această poveste a început nu într-un laborator futurist, ci într-o țară care, câteva decenii mai târziu, avea să fie încă percepută prin stereotipuri de subdezvoltare.
Superlative despre România – un fapt mai puţin cunoscut, construirea unui calculator
Există şi o poveste mai puțin cunoscută, legată de superlative despre România. În 1957, colectivul condus de inginerul Victor Toma, la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, a finalizat CIFA-1, primul calculator electronic românesc.
Era o mașină cu tuburi electronice, voluminoasă, raportat la standardele de astăzi, cu o memorie rudimentară și o putere de calcul infimă în comparație cu telefonul pe care îl purtăm în buzunar. Dar, în contextul epocii, era o realizare importantă.
Mai mult, cercetările românești din domeniul informaticii au avut o evoluție surprinzător de timpurie. România s-a numărat printre primele țări care au proiectat și construit calculatoare electronice, iar școala românească de matematică și informatică a avut contribuții importante la dezvoltarea teoriei circuitelor de comutație și a ciberneticii.
Aici apare figura lui Grigore C. Moisil (1906 – 1973), unul dintre marii matematicieni români ai secolului al XX-lea, a cărui contribuție la logica matematică și la fundamentele informaticii a depășit granițele României. De altfel, în 1996, societatea internațională a inginerilor în electronică – IEEE – i-a acordat post-mortem distincția rară de “Computer Pioneer Award”.
Este o ironie istorică fascinantă – într-o perioadă în care România era izolată politic și tehnologic de Occident, exista totuși o comunitate de matematicieni, fizicieni și ingineri care lucra la tehnologii care aveau să definească lumea următoare.
Palade și Nobelul care ar trebui să fie în centrul superlativelor despre România
Dacă România are un nume care nu poate fi contestat atunci când vorbim despre recunoașterea Nobel, acesta este George Emil Palade. Biolog, medic, cercetător de origine română (s-a născut la Iaşi), absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, stabilit, după al Doilea Război Mondial, în SUA, este laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină, în 1974, pentru descoperirile din domeniul biologiei celulare, mai exact, pentru descoperirea ribozomilor. Este un moment uriaș în istoria ştiinţifică românească. Cercetările lui Palade au schimbat biologia celulară modernă și au avut consecințe profunde pentru medicină.
Dar există un detaliu important – Palade nu este doar „un român care a luat Nobelul”. El este un exemplu al unei realități mai complexe: o parte dintre cele mai importante performanțe intelectuale românești s-au produs în afara României. Aici ar trebui să renunțăm la două mituri simultan. Primul spune: „Românii sunt geniali, dar străinii ne fură toate valorile!”. Al doilea spune: „Dacă au plecat, nu mai sunt realizări românești!”.
Adevărul este însă mai nuanțat. Oamenii pleacă, migrează, se formează uneori în alte universități, lucrează în alte laboratoare, intră în alte comunități științifice. Originea lor rămâne parte din poveste, dar performanța lor aparține și mediului care le-a permis să se manifeste. Palade este, poate, cea mai bună demonstrație a acestei circulații a valorii.
Superlative despre România – ştiinţa românească are mult mai multe nume decât ne amintim
Există, în istoria ştiinţei româneşti, nenumărate alte nume care au deschis drumuri şi au avut realizări excepţionale. Emil Racoviţa a fost unul dintre pionierii biospeologiei și unul dintre primii cercetători care au transformat explorarea peșterilor într-o disciplină științifică. Participarea sa la expediția antarctică a navei Belgica l-a plasat, de asemenea, în istoria explorării polare.
Victor Babeș este unul dintre fondatorii microbiologiei moderne și autorul, împreună cu Victor André Cornil, al unui tratat fundamental de bacteriologie.
Grigore Antipa a transformat muzeologia și cercetarea biologică românească într-un sistem modern și a contribuit decisiv la înțelegerea ecosistemelor Dunării și Mării Negre.
Ana Aslan a devenit una dintre cele mai cunoscute figuri mondiale ale gerontologiei, iar numele Gerovital a ajuns să fie recunoscut internațional.
Şi lista de superlative despre România, raportată la ştiinţă, poate continua. Tocmai aici apare sentimentul de „istorie abandonată” – nu pentru că aceste persoane ar fi dispărut din cărțile de specialitate, ci pentru că au dispărut (sau, poate, nu au fost prezente niciodată) din memoria individuală şi colectivă a românilor.
Nicolae Paulescu și problema memoriei corecte
Puține exemple sunt mai sensibile decât Nicolae Paulescu și cercetările sale asupra extractelor pancreatice cu efect antidiabetic. Paulescu a publicat cercetări importante înainte de izolarea și utilizarea terapeutică a insulinei, iar contribuția sa a alimentat ulterior o lungă controversă privind prioritatea în descoperirea insulinei și recunoașterea internațională.
Sigur, este important să nu transformăm această chestiune într-o legendă simplistă despre „românul căruia i s-a furat Nobelul”. Istoria științei este mai complicată. Descoperirile sunt adesea rezultatul unor contribuții succesive: observație, experiment, identificare, purificare, reproducere și, în final, aplicare clinică. Dar nu este nicio îndoială că cercetările şi descoperirile lui Nicolae Paulescu se înscriu în superlative despre România.
Omul de știință român Nicolae Paulescu este cel care a izolat primul hormonul pancreatic antidiabetic (pe care l-a numit “pancreină”, cunoscut astăzi drept insulină), în 1916. Deși a dovedit eficacitatea acestuia la câini, premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină, din 1923, a fost acordat lui Frederick Banting și John Macleod, pentru aplicarea la oameni, ignorând prioritatea științifică a savantului român.
Ulterior, fiziologul scoțian Ian Murray și alți oameni de ştiinţă au pledat pentru recunoașterea meritelor lui Paulescu în descoperirea primului extract funcțional, subliniind că munca echipei de la Toronto (Banting și Macleod) a reprezentat, de fapt, o confirmare a rezultatelor obținute deja de Paulescu, iar noi, românii, ar trebui să ştim aceasta “istorie”.
Superlative despre România – Brâncuși, artistul care a “văzut” spiritul tăinuit în materie
În cultură există un nume în jurul căruia termenul „superlativ” aproape că devine inutil. Constantin Brâncuși, genialul sculptor născut la Hobița, județul Gorj, într-o lume rurală aflată la mare distanță de marile capitale culturale, a ajuns la Paris, în 1904, când avea 28 de ani, după o călătorie de aproape un an, de-a lungul căreia a mers în mare parte pe jos, trecând prin Budapesta, Viena și München, și a devenit una dintre figurile fondatoare ale sculpturii moderne.
A simplificat forma până la esență. A transformat materia în idee. A făcut ca o pasăre să nu mai fie doar reprezentarea unei păsări, ci însăși ideea de zbor. A făcut dintr-o coloană, dintr-o poartă, dintr-un ou, dintr-un cap, dintr-o formă geometrică aparent simplă o întrebare despre ce este arta.
Și există un paradox extraordinar – Brâncuși este probabil cel mai important artist român recunoscut universal, dar relația cu România a fost, de-a lungul timpului, departe de a fi simplă. A revenit în ţară de câteva ori, în anii 1930, cu ocazia lucrărilor și a inaugurării ansamblului monumental de la Târgu Jiu (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinitului). În ultimii ani ai vieții, deși a dorit profund să revadă țara natală, refuzul autorităților comuniste de atunci a fost categoric, artistul mărturisind înainte de a se stinge, la Paris, că moare „cu inima tristă” pentru că nu se poate întoarce în țara sa.
Astăzi, Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu este înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO. Dar povestea lui Brâncuși ne amintește cât de ușor poate o societate să nu-și recunoască propriile valori. Uneori, trebuie să vină “străinii” să ne amintească faptul că România este ţara natală a unui artist al lumii, pentru eternitate.
Enescu, Ionesco, Eliade, Cioran – alte superlative despre România, devenită universală prin cultură
George Enescu este un alt exemplu de disproporție între ceea ce știm noi și ceea ce reprezintă el în istoria muzicii. Compozitor, violonist, dirijor și pedagog, Enescu a trecut prin marile centre culturale europene și a lăsat o operă care depășește cu mult imaginea „Rapsodiilor Române”.
Apoi vine generația de excepţionali intelectuali – Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Eliade a devenit una dintre figurile importante ale istoriei religiilor. Cioran a construit, în limba franceză, una dintre cele mai originale voci filosofico-literare ale secolului al XX-lea. Eugen Ionescu – devenit în Occident Eugène Ionesco – a contribuit decisiv la teatrul absurdului.
Aici se produce un fenomen aproape tulburător – România apare în istoria culturii europene nu doar prin specificitatea folclorului, a tradițiilor, prin exotism oriental, ci ca sursă pentru idei universale.
Hariclea Darclée, Clara Haskil și femeile pe care memoria noastră le-a uitat
Istoria românească a valorilor internaționale nu este nici pe departe exclusiv masculină. Hariclea Darclée, soprana născută la Brăila, a fost una dintre marile voci ale operei de la sfârșitul secolului la XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Clara Haskil, născută la București, a devenit una dintre cele mai apreciate pianiste ale secolului al XX-lea, în special pentru interpretările sale din Mozart și Beethoven. Elvira Popescu a avut o carieră remarcabilă în teatrul și cinematografia franceză.
Iar mai târziu, Nadia Comăneci avea să producă o imagine memorabilă în istoria sportului – nota 10 obținută, în premieră mondială, la gimnastică, la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976.
Superlative despre România – cele mai importante sunt cele pe care nu le putem măsura
Există superlative despre România care nu pot fi măsurate. Unul dintre cele mai semnificative este capacitatea de supraviețuire a acestui popor. România a trecut prin războaie, schimbări de frontiere, ocupații, regimuri politice, dictatură, colectivizare, industrializare forțată, emigrație masivă și tranziții economice traumatizante.
Instituții au fost distruse și reconstruite. Elite au fost marginalizate, închise, exilate sau obligate să plece. Cărți au fost interzise. Laboratoare au fost izolate sau închise. Monumente au fost abandonate sau demolate. Și totuși, cultura a continuat. Școala a continuat. Oamenii au continuat să construiască.
Poate că acesta este motivul pentru care lista superlativelor românești pare uneori atât de fragmentată – au fost multe insule de excelență între perioade de ruptură. A existat şi există apoi un uriaş potenţial ignorat, risipit sau abandonat, ceea ce se întâmplă şi astăzi.
A fost lăsat uneori patrimoniul să se degradeze, laboratoarele să îmbătrânească, arhivele să se prăfuiască și numele unor oameni excepționali să rămână în manuale, fără să mai ajungă în conștiința publică.
România nu are nevoie de încă un mit despre cât de „genial” este poporul român. Are nevoie de ceva mai important și mai folositor – de memorie. De o memorie care nu transformă fiecare performanță într-o victorie națională, dar nici nu o abandonează doar pentru că s-a petrecut la Paris, Berlin, New York sau Chicago. O societate care își abandonează memoria își abandonează și capacitatea de a-și imagina viitorul.
