Nu știu dacă există în Corfu loc mai faimos decât palatul Achillion, al împărătesei Sisi. Am mers să-l văd cu oarece neîncredere – vorba aceea, „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Ei bine, mă înșelam.
Am ajuns la palatul Achillion în timpul săptămânii, destul de devreme, renunțând la o zi de plajă. S-ar fi spus că nu avea cum să fie aglomerație, dar era. Am stat la coadă la bilete (7 euro de persoană) și… am intrat.
Parcă și soarele lumina altfel în curtea castelului, cu mai multă intensitate și căldură. Palatul Achillion are o splendoare aparte, plină de tristețe, după opinia mea. A fost construit la porunca împărătesei Sisi, imediat după moartea fiului ei, într-o perioadă a durerii și agoniei materne. L-a dedicat lui Ahile și îmi închipui că s-a gândit tocmai la el prin prisma curajului și invincibilității care îi lipsiseră fiului ei – prințul moștenitor Rudolf își pusese capăt zilelor, împreună cu amanta sa.
Construcția palatului Achillion a început la un an după moartea lui Rudolf. Împărăteasa Sisi a ales Corfu ca și așezare, insula reprezentând unul dintre cele mai îndrăgite locuri ale sale. Palatul a fost gândit sub forma unei reședințe de vară.
Fațada este superbă. Acoperișul drept al palatului este marcat în mai multe locuri de statui foarte înalte și realizate în plină mișcare. Fiecare dintre statui face câte ceva. La intrarea în palat străjuiește o statuie maiestuoasă înfățișând-o chiar pe împărăteasa Sisi, într-o ținută de epocă, foarte elegantă, cu aerul ei regal, răpitor, ușor melancolic. Se resimte durerea mamei îndoliate încă de pe terasa palatului Achillion.
Înăuntru, decorurile sunt desprinse dintr-o altă lume, cea dispărută, a artei pline de romantism, grație și forță. Stilul este romanic, cu picturi murale enorme, realizate cu pasiune pentru scenele de istorie și secvențele religioase. Predomină culoarea roșu intens, dar și elemente de decor, realizate din fier forjat, sub forma balustradelor împletite în forme și dimensiuni inedite.
Holul principal are tavanul pictat integral. Scena este deja celebră, „Cele patru anotimpuri”, fiind creația italianului Vincenzo Galoppi.
Pictura este „susținută” de două statui la scară naturală, două zeități grecești ce străjuiesc treptele de marmură ce duc la etaj – Hera și Zeus.
Palatul Achillion este plin de fresce minunate. Cea mai mare și impresionantă este fresca de la etaj, înfățișând scena eroică, în care Ahile târăște în roțile carului său de luptă trupul neînsuflețit al lui Hector. Secvența redă toată puterea și măreția lui Ahile, purtat în goana victoriei de doi cai negri, strălucitori.
Mie mi s-a părut că descopăr o simetrie între această ipostază triumfătoare a eroului Ahile, de la intrarea în palat și cea de-a doua ipostază, de altfel și cea mai celebră – statuia lui Ahile aflat în agonia morții.
Se spune că este cea mai sfâșietoare reprezentare a acestui erou, din toate timpurile, piatra chipului său transpirând durerea și suferința pe care numai carnea însuflețită le poate resimți. Am fost aproape uluită să aflu că statuia durerii, agoniei lui Ahile, este creația unui sculptor neamț – Gustav Herter. Mă așteptam la un artist mai clasic – italian sau grec.
Monumentul impresionează prin dimensiuni și prin redarea disperării, dar și a ultimei nădejdi cu care Ahile ridică ochii spre cer, implorând ajutorul zeilor. Trupul este minunat sculptat și lasă impresia unui trup adevărat, cu mușchi, un corp puternic, de învingător.
Mulți turiști burtoși se comparau cu frumusețea lui Ahile și cred că se simțeau chiar superiori statuii, din moment ce insistau să se pozeze în ipostaze ridicol de amuzante lângă ea.
Statuia este plasată în mijlocul grădinii și pare vie. Într-un mod ironic, se poate spune că agonia morții lui Ahile a devenit nemuritoare, prin prisma acestei statui impresionante.
Capela împărătesei Sisi este o încăpere aflată la parter, în dreapta și dispune de o frescă emoționantă – Iisus, în fața lui Ponțiu Pilat, la judecată. Mântuitorul este învăluit în blândețe și smerenie, iar de pe chipul Lui se desprinde atâta dragoste de oameni, încât pictura pare să se refere la una din milosteniile lui Iisus către oameni și nu la clipa condamnării Lui la moarte.
Capela este împodobită cu sculpturi în marmură și busturi suspendate pe pereți, majoritatea fiind reprezentări ale Fecioarei cu Pruncul.
Există și o mică vitrină unde stau încuiate sfeșnice de aur, adevărate bogății regale. Capela este catolică.
Camerele imperiale sunt inspirate de spiritul ordonat, disciplinat, un pic rece al austriecilor. Mie așa mi s-au părut. Mobilierul este de excepție, sculptat în lemn și tapițat în catifea de cea mai bună calitate. Paturile, birourile, vitrinele și canapelele impun turiștilor un fel de respect.
Nu prea ai impresia că sunt comode, nu te îndeamnă să încerci să te așezi pe ele sau măcar să îți închipui comoditatea lor. Le admiri și cauți să ți-o imaginezi pe împărăteasa Sisi rezemată de un scaun sau de o canapea, cu chipul împietrit de tristețe din pricina fiului ei dispărut.
Curtea interioară se află la etaj și este de o frumusețe greu de redat în cuvinte. Terasa dispune de numeroase coloane în stil ionic și foarte multe statui imense, surprinse în ipostaze pline de sentiment. Se cheamă „Terasa muzelor”, pentru că cele nouă statui reprezintă muzele Olimpului – pe cele trei Grații și surorile lor. Chiar sunt pline de grație, au un aer ușor misterios, mimând pudoarea, timiditatea și feminitatea.
Am încercat de mai multe ori să mă satur de frumusețea acestei terase și să mă desprind. Nu am putut. După câțiva pași, m-am întors înapoi. Este un loc care te inspiră. E adevărat, sufletul se hrănește cu frumusețe.
De la terasă, se poate coborî spre grădina statuilor, la capătul căreia se află o terasă ce dă spre mare.
Sunt amplasate foarte multe statui aici și destul de diferite, reprezentând fie personaje mitologice, fie artiști ai mileniului nostru – de exemplu, Lordul Byron.
Grădina statuilor se află în stăpânirea lui Ahile, sculptat în rol de gardian, de paznic al țărmului. Statuia aceasta, am înțeles, a fost adăugată după moartea lui Sisi și nu are (părerea mea) același farmec ca restul statuilor.
În spatele terasei muzelor, se află o sală de bal, pe care autoritățile o mai folosesc din când în când sub formă de sală de expoziții sau festivități. Este enormă, marcată de ferestre înalte cât peretele, ascunse sub grațioase perdele albe. Salonul nu este mobilat, dar nu ai cum să rămâi imun la frumusețea și grandoarea lui.
Într-un colț, a fost așezat un pian și unele piese de mobilier firave, de culoare deschisă, care aproape se pierd, în comparație cu spațiul liber.
Contrastul dintre tavanul crem și pereții albi este plin de eleganță.
La ieșirea din palat, este expusă poarta din fier, cea originală construită la porunca împărătesei Sisi. După un timp, a fost înlocuită cu o copie fidelă și transformată în piesă de expoziție.
Palatul Achillion este un loc închinat mitologiei grecești, dar eu personal am resimțit și spiritul un strop mai dur, tipic austriac. Palatul este o combinație ingenioasă de poezie și imaginație grecească cu grandoarea rece, protocolară a austriecilor. Cred că reflectă cel mai bine sufletul lui Sisi, în care disciplina imperială s-a împletit cu pasiunea fierbinte pentru frumusețe.
