Amintirile despre „prima dată” sunt întotdeauna încărcate cu nostalgie, indiferent de cum au evoluat lucrurile după. Chiar dacă ai eşuat, ai avut parte de o experienţă mai neplăcută sau, dimpotrivă, te-ai bucurat de furnicături de plăcere pe şira spinării, emoţiile primei dăţi sunt de neînlocuit.
Pentru mine, prima dată când am mers în vacanţă în afara ţării a fost un prilej de mare entuziasm, care s-a suprapus cu finalul unei perioade frumoase din viaţa mea: anii de liceu. Cu toate astea, despre vacanţa respectivă îmi amintesc destul de vag, iar singurul suport în acest sens vine de la cele câteva fotografii prinse într-un album cu paginile aproape îngălbenite. Da, aţi citit bine, încă mai am un album foto „de modă veche”, adică în format fizic. Mă amuz de fiecare dată când văd calitatea fotografiilor, cadrele aiurea din care am surprins peisajele şi culorile palide, ca şi cum pozele ar fi fost făcute în ceaţă. Răsfoiesc paginile cu atenţie, scot fotografiile din ţiplă ca să le privesc mai bine şi parcă nu-mi vine să cred că amintirile alea au fost trăite de mine. Cu ajutorul lor, îmi vin în minte câteva frânturi din acea scurtă, dar intensă vacanţă la malul mării, alături de colegii de liceu.
Pe vremea aceea, nu aveam aparate foto performante şi nici măcar telefoane mobile care să facă poze soi, moda selfie-urilor era departe, nu mă urcasem niciodată într-un avion, iar pentru a ieşi din ţară era nevoie de paşaport, indifrent de destinaţie. Se întâmpla prin aprilie 2005, adică acum 10 ani.
Propunerea de a merge cu clasa într-o scurtă excursie în Grecia a aparţinut dirigintei, profă de istorie, pasionată de călătorii şi cu atestat de ghid turistic. Pentru a sărbători terminarea liceului altfel decât printr-un banchet clasic, ne-am organizat să mergem într-o escapadă de 4 zile, de joi până duminică, în însorita staţiune Paralia Katerini din Grecia. Habar n-aveam pe unde se află, ce-i de văzut şi cum o să decurgă totul. Pe atunci nici nu foloseam internetul cine ştie ce, aşa că m-am lăsat pur şi simplu purtată de necunoscut. Nu eram pasionată de călătorii şi nici de statui, clădiri, grădini botanice şi alte nebunii de care m-am îndrăgostit în ultimii ani, aşa că nu am plecat cu mari aşteptări. Ştiam doar că vreau să mă simt bine alături de colegi şi prieteni, deci m-am bazat mai mult de plăcerea unei companii bune decât pe cea călătoritului.
Urma să mergem până acolo cu autocarul, plecând la drum de miercuri noapte. Ne-am adunat cu toţii în parcarea unui hotel din oraş, pe întuneric şi într-o atmosferă generală dominată de somn. Ne-am luat la revedere de la părinţi, ne-am urcat în autocar şi am plecat în aventura grecească pe jumătate adormiţi. Am trecut prin vamă buimaci de somn, am parcurs ca vântul şi ca gândul autrostrăzi nesfârşite şi am străbătut oraşe şi sate uitate de lume. Peisajul din Bulgaria mi s-a părut tare asemănător cu al nostru şi aici nu mă refer la cel natural. Îmi amintesc şi acum griul clădirilor şi sentimentul de resemnare care parcă plutea în aer, învăluind greu construcţiile bătrâne. Sau poate a fost doar o impresie, cauzată de vremea destul de ploioasă şi închisă. Nu mai ţin minte atmosfera din autobuz, însă înclin să cred că am avut atât momente de entuziasm, cât şi perioade în care nu se auzea nici musca, pentru că aţipeam unii peste alţii, doborâţi de oboseală. Din când în când, mai priveam pe geamul autocarului şi zăream câmpii întinse, umitoare prin netezimea lor, iar mai târziu chiar livezi de măslini.
Drumul mi s-a părut chinuitor, stând pe bancheta rigidă, mai moţăind, mai aşteptând cu nerăbdare următoarea oprire pentru a merge la toaletă. Nu a fost cea mai confortabilă călătorie, ba dimpotrivă. De atunci am decis că nu voi mai merge în veci cu autobuzul pe distanţe lungi, indiferent de ce m-ar aştepta la capătul acelui drum. De aceea, prefer avionul pentru astfel de deplasări, iar dacă bugetul e prea mic, aleg trenul, mă reorientez spre o destinaţie mai apropiată sau aştept să se mai adune economiile.
Revenind la excursie, destinaţia noastră a fost Paralia Katerini, o staţiune foarte apreciată din Grecia continentală, aflată nu departe de Salonic. După aproape o zi de mers în ritmul autocarului, cu huruitul permanent în urechi, spre seară am ajuns pe malul mării, într-un mic orăşel cu case pitice, simple, însă care pe vremea aceea mi s-au părut speciale. Apusul ne-a prins în camere, organizându-ne bagajele şi bucurându-ne de libertate. Am ieşit apoi la o mică plimbare pe străzi, când deja se întunecase, iar luminile sclipeau jucăuşe printre crengile copacilor. Era ceva animaţie, iar turiştii se plimbau destul de încântaţi pe străzi, aşa că nu ne-a fost deloc greu să ne integrăm în atmosferă. Chiar dacă era extra-sezon, am văzut destulă lume.
Nu ştiu care e situaţia în prezent, dar când am vizitat-o eu, Paralia Katerini era una dintre cele mai iubite destinaţii greceşti de către turiştii români, datorită preţurilor accesibile şi a ofertelor de cazare avantajoase. Acum probabil că i-au luat faţa altele, având în vedere câte insule superbe are Grecia.
Paralia Katerini se află amplasată la umbra legendarului Munte Olimp, având la picioare marea Egee. Staţiunea Paralia Katerini este rezultatul alăturării dintre oraşul Katerini, capitala prefecturii Pieria, şi micul port Paralia, astfel că în realitate există două plaje învecinate, considerate însă ca una singură. Apa este limpede, nu foarte adâncă, iar nisipul auriu, foarte fin, deci poate fi considerată o destinaţie ideală pentru iubitorii de plajă, soare şi distracţie la malul mării. Nu că nisipul negru, cu pietricele ascuţite, cum l-am găsit în Santorini, nu ar fi o experienţă interesantă, însă când vrei să păşeşti fără griji sau să leneveşti direct pe plajă, un nisip moale, mărunt, este mult mai potrivit.
Din păcate, în timpul excursiei noastre vremea nu era tocmai potrivită pentru plajă sau baie în mare, pentru că temperatura acelui aprilie s-a încăpăţânat să rămână scăzută, parcă vrând să ne facă în ciudă. Însă cui îi păsa? Eram liberi, departe de casă, cu chef de distracţie şi mult entuziasm la bord. Diriginta a fost foarte îngăduitoare, a avut încredere în noi şi ne-a lăsat să ne plimbăm în voie, fără să pună o presiune prea mare pe timpul nostru. Am bătut mica staţiune în lung şi-n lat, admirând buticurile cu suveniruri, cu porţile larg deschise chiar şi târziu în noapte. Am descoperit şi ceva magazine cu haine de blană, care se pare că erau destul de căutate.
Îmi amintesc şi acum mic-dejunurile unde aveam la dispoziţie tot felul de bunătăţi (sau cel puţin aşa mi se păreau atunci). Eu recunosc că am fost tare impresionată de piersicile decojite în compot, pe care le savuram în fiecare dimineaţă, bucurându-mă de gustul lor dulce, textura delicată şi forma rotunjită, atât de perfectă. În rest, nu am mâncat cine ştie cât: kebap, gyros, biscuiţi, sandvişuri şi fructe, cam ăsta a fost meniul meu. Şi când mă gândesc că am ratat fructele de mare…
VA URMA
