Un popor care nu-şi cunoaşte istoria nu este popor, ci o adunătură de oameni orfani de patrie. Din fericire, există naţiuni pentru care această situaţie nu este o opţiune. Nu îşi vor uita niciodată trecutul, întrucât trecutul le stă şi acum sub nas. Le sare în ochi. Nu au unde să fugă de el, să se ascundă. Evident, mă refer la greci.
Atena este un oraş unde istoria nu moare, nu se stinge, nu trece. Este nemuritoare. Oamenii mor, se sting, trec, dar istoria dăinuie în Atena.
Lecţiile se predau în aer liber, printre vestigii extraordinar de vechi şi preţioase, cu atât mai mult cu cât misterele lor au fost dezlegate. Grecii cunosc povestea fiecărei pietricele care, cu vreo 2500 de ani în urmă, a fost înglobată într-o mare operă arhitecturală.
Templul lui Hefaistos. Iată cel mai bine păstrat templu antic al grecilor! Domină oraşul Atena de la înălţimea colinei denumite Kolonos Agoraios şi, de-a lungul timpului, a reuşit să îşi păstreze frumuseţea aproape intactă. A fost construit cu vreo 450 de ani înainte de naşterea lui Iisus Hristos pe pământ şi a fost închinat zeilor. Hefaistos şi Atena au fost nevoiţi să şi-l împartă. Cele două zeităţi patronau meşteşugurile, metalul şi ceramica, iar templul lor a fost înălţat în vecinătatea unui centru dominat de ateliere de ceramică şi obiecte din metal. Hefaistos, în special, simboliza puterea focului în care se căleau armele şi uneltele.
Lucrările de construcție s-au derulat în mai multe etape, de-a lungul a circa 30 de ani, timp în care resursele au fost parţial îndreptate spre alt templu faimos, Partenon. În orice caz, templul lui Hefaistos a fost, până la urmă, terminat cu bine.
Materialele folosite la construirea lui sunt marmura şi calcarul. Laturile de vest şi est sunt mai mici, în comparaţie cu cele de sud şi nord. Pe est şi vest, templul lui Hefaistos este prevăzut cu câte şase coloane, iar pe faţadele de nord şi sud cu câte 13 coloane dorice. Interiorul a fost împărţit în naos, pronaos şi sanctuar.
În secolul al VII-lea după Hristos, templul lui Hefaistos a fost transformat în biserică creştină ortodoxă, cu hramul Sfântului Gheorghe. Din 1834 însă templul a funcţionat ca muzeu, pentru fix o sută de ani. Din 1934, a fost declarat monument naţional.
Muntele Lykavittos. Se vede de peste tot din Atena, însă eu cred că cea mai frumoasă privelişte a acestui vârf o oferă Acropole. De acolo, poţi admira la nesfârşit aglomeraţia de clădiri mai vechi şi mai noi, locuinţe, centre comerciale, biserici – toate stând parcă închinate la poalele muntelui Lykavittos. Se vizitează fie pe jos, fie cu maşina, fie cu funicularul, fiecare cum doreşte.
Este cel mai înalt vârf din Atena, peste 250 metri înălţime, iar sus de tot a fost construită o mică şi strălucitoare bisericuţă albă, unde se ţin slujbe emoţionante. Chiar pe locul ei se înălţa, până prin secolul al XIX-lea, o bisericuţă bizantină, ulterior demolată.
În spatele bisericii, a fost amenajat un mic local pentru turiştii copleşiţi de căldură. Atmosfera este cea tipic grecească, adică tihnită, însorită, calmă şi plină de credinţă ortodoxă.
Şi pentru că e vorba de Grecia, nu putea lipsi o legendă legată de muntele Lykavittos. Se spune că ar fi reprezentat o piatră oarecare pe care zeiţa Atena a scăpat-o fără să vrea din mâini, atunci când, din înaltul cerului, clădea oraşul ce îi poartă şi astăzi numele.
Teatrul lui Dionysos. Un obiectiv turistic extraordinar de important, în sensul că vorbim despre leagănul teatrului european. Teatrul lui Dionysos este primul teatru din lume, construit în piatră şi, de-a lungul timpului, a găzduit legendare piese de teatru. Aici, au cunoscut faima oameni erudiţi precum Sofocle, Euripide, Aristofan, ale căror piese s-au jucat în nenumărate ocazii, impresionând însă de fiecare dată.
Teatrul lui Dionysos a fost construit cam cu 600 de ani înainte de Hristos şi a fost închinat zeului Dionysos, protectorul pieselor de teatru.
Iniţial, locul arăta destul de simplu. Locurile pentru spectatori erau făcute din lemn şi dispuse împrejurul scenei, de formă rotundă, dar în anul 340 înainte de Hristos, teatrul a fost reclădit din piatră, iar locurile pentru public au fost înmulţite, ajungând să poată găzdui 17.000 de oameni la un singur spectacol. Scena a fost şi ea refăcută, căpătând o formă rectangulară. A fost amenajată chiar şi o zonă VIP, pentru preoţi şi oaspeţi de rang politic, locurile lor fiind cioplite în blocuri de marmură.
Până şi romanii au fost impresionaţi de frumuseţea teatrului lui Dionysos şi de măiestria pieselor jucate aici. Împăratul Nero a dispus ca locului să i se adauge pardoseală, iar scena şi-a schimbat iarăşi forma, devenind semicirculară. Din păcate, în timpul perioadei romane, teatrul lui Dionysos a devenit scena unor lupte sângeroase între gladiatori.
Templul lui Zeus. O construcţie masivă a cărei construcţie s-a întins de-a lungul a sute de ani. A fost început cu şase secole înainte de Hristos şi terminat abia la o sută de ani după Hristos. Este considerat cel mai mare templu al Greciei antice, mai mare chiar decât grandiosul Partenon.
Trebuia să reprezinte o construcţie în stil doric, formată pe lungime din două rânduri alcătuite din 21 de coloane, iar pe lăţime, din alte două rânduri, formate din câte opt coloane. Totuşi, de-a lungul etapelor de construire, planurile au fost modificate – s-au adăugat capiteluri corintice, iar pe lăţime, s-au prevăzut trei rânduri de coloane, în loc de două. În interior, templul adăpostea o singură încăpere, cu rol de sanctuar, în cadrul căreia erau aşezate două statui grandioase din aur şi fildeş – una a lui Zeus şi una a împăratului Hadrian.
Din păcate, niciuna dintre cele două nu a „supravieţuit” până în timpurile noastre. Dintre toate acele numeroase coloane, au rămas în picioare numai 16. Câteva au fost, pur şi simplu, smulse şi aruncate câţiva metri mai încolo, în timpul unei furtuni teribile pe la mijlocul secolului al XIX-lea.
Povestea acestui monument este, oarecum, tristă. Templul lui Zeus a fost planificat pe timpul domniei tiranului Peisistratos. Cinci ani mai târziu, când acesta şi-a pierdut tronul, grecii au ales democraţia ca formă de guvernământ, iar templul lui Zeus a fost abandonat, fiind considerat un simbol al opresiunii încheiate deodată cu domnia tiranului. Lucrările de construcţie s-au reluat sute de ani mai târziu.
Odeonul lui Atticus. A fost construit de către Herodes Atticus special pentru manifestările artistice muzicale. La vremea lui, a fost unul dintre cele mai mari edificii de acest fel. Legenda care circulă pe seama lui este, oarecum, sângeroasă. Herodes Atticus, un senator roman foarte bogat, ar fi dat dispoziţie să îi fie ucisă soţia, apoi, copleşit de remuşcări, ar fi construit acest odeon în memoria ei.
Scena are formă semicirculară, iar locurile pentru spectatori puteau primi în jur de 5000 de persoane. Acoperişul ar fi fost făcut din lemn de cedru, pentru a îmbunătăţi acustica, fără a fi susţinut de vreo coloană. Faţada clădirii era construită în patru niveluri, iar astăzi mai sunt vizibile doar trei dintre ele. În nişele faţadei erau instalate statui din marmură.
Până în anul 300 după Hristos, Odeonul a fost distrus de către triburile germanice, iar ceea ce vedem astăzi reprezintă o mică parte a zidului original şi câteva dintre locurile pentru spectatori, reconstituite de către arhitecţii zilelor noastre, după anul 1950. Din fericire, spiritul Odeon-ului nu s-a pierdut. Aici continuă să se ţină unele concerte cu public. Atmosfera trebuie să fie grandioasă.
Mi-a venit tare greu să mă despart de aceste minunate locuri ale Atenei. Chiar dacă principalele străzi ale oraşului nu impresionează, fiind construite pe stil modern, centrul acesta istoric te face să treci într-o altă dimensiune. O dimensiune a nemuririi.