Să călătoresc singură a însemnat, de multă vreme, o teamă și o provocare pentru mine, în același timp. Am privit mereu cu reținere și cu o teamă ascunsă în suflet ideea drumurilor singuratice prin lume și, totodată, cu o admirație și o dorință pitită într-un colț de suflet, pentru așa ceva.
Încet, încet, de-a lungul anilor, am încercat să fac pași înspre această direcție, mici și timizi, extrem de precauți. O călătorie de o zi, două, prin țară, apoi un avion pe care l-am luat singură spre o destinație unde mă aștepta cineva, apoi un altul și tot așa. De data aceasta a venit vremea să călătoresc însoțită până la o destinație și de-acolo să pornesc singură în mai multe direcții, mai multe zile la rând.
Anglia. Am iubit această țară din prima clipă, în 2009, când am călătorit la Londra cu un Puști de șapte luni, mic și neastâmpărat, în cărucior. O călătorie deosebită care mi-a deschis ochii și apetitul pentru alte și alte drumuri, o călătorie care m-a învățat despre depășirea limitelor, despre prejudecăți și lucruri făcute simplu, de la sine și, mai ales, despre faptul că un copil mic nu e o piedică într-o călătorie ci, dimpotrivă, îi dă un farmec aparte și fiecare obstacol trecut e un pas înspre mai bine. Am revenit apoi în Anglia după un an, singură, acolo urmând să mă întâlnesc, într-o vreme, cu sora mea mai mică. M-am plimbat atunci mult pe străzile marelui oraș, bucurându-mă de senzația complexă formată dintr-un amalgam de plinătate sufletească, teamă, eliberare, entuziasm, melancolie și multe altele. Am revăzut locurile vizitate cu un an în urmă, am trăit din plin fiecare moment, m-am umplut de-o dorință de călătorie fantastică, care n-a încetat să crească, de atunci încoace.
Felixstowe
Și-acum tocmai am revenit dintr-o altă călătorie în Anglia. Una diferită de această dată. Fără să fie pregătită, fără vreun plan dinainte făcut, hotărâtă dintr-o dată, într-o zi în care dimineața mă întrebasem cum ar fi să plec un pic în Anglia și seara aveam cumpărate biletele de avion, cu mai puțin de o săptămână înainte de plecare. Așa, ca multe alte lucruri decise fără a sta prea mult pe gânduri, a fost cel mai bun lucru pe care-l puteam face la acest început de an nou. Și cum îmi doresc ca fiecare zi de naștere, pe 14 ianuarie, să mă găsească într-un alt loc de pe această mare hartă a lumii, o călătorie singuratică prin Anglia mi-a fost cel mai potrivit cadou.
Am călătorit însoțită la dus și singură la întoarcere și-am locuit, cele câteva zile petrecute acolo, în mai multe locuri, la oameni pe care eu nu-i cunoșteam, prieteni sau cunoștințe ale surorii mele mai mici. Oameni deosebiți care m-au primit în casele lor, mi-au oferit un pat și un loc la masă, lecții despre ospitalitate, despre deschidere, despre… civilizație.
Lavenham
Și astfel, în toate cele cinci zile pline în care am stat în Anglia, în fiecare dimineață, la ora șapte și jumătate, porneam singură spre o altă destinație. A fost mai întâi Cambridge, unde mi-a fost sufletește necesar să fiu și mi-am dorit să rămân mai mult, două zile, îndrăgostindu-mă de minunatul oraș englezesc. Apoi, într-o zi, drumurile mele singuratice au dus spre Colchester, cel mai vechi oraș înregistrat al Angliei, apoi într-o altă zi spre Lavenham, un sat foarte vechi, extrem de mic și de bine conservat, și aproape la final, spre Felixstowe, pe coasta de est a Angliei, la mare. Era o dorință veche, să mă aflu cândva, undeva, de ziua mea, în ianuarie, pe o plajă. Printre toate, Ipswich, orașul capitală a regiunii Suffolk, din estul Angliei, mi-a fost oraș-gazdă câteva nopți.
Am schimbat, în fiecare zi, trenuri, autocare, autobuze locale și am mers extrem de mult pe jos. Mi-am făcut planuri și apoi le-am lăsat baltă, că n-aveau prea mult sens, ba pierdeam un tren, ba încurcam o stație, ba se prelungea vreo discuție cu cineva. Și-am lăsat lucrurile doar să fie.
Ipswich
Călătoria în care pleci singur te obligă la multe lucruri. La atenție, în primul rând. Dar atenția, clar, nu trebuie să se confunde cu teama. Mie mi-a trecut teama de-a pleca singură undeva și de a intra în contact cu străini și am avut mult de câștigat, am cunoscut oameni absolut minunați, cei mai mulți dintre cei cu care am avut contact au fost extrem de amabili, de deschiși și binevoitori. Însă atenția, la detalii, la locuri, la oameni, clar e foarte necesară. Mai ales când ești o fată singură, cu un rucsac în spate și un aparat foto agățat de gât.
Ce-ar trebui să nu îți lipsească când pleci singur într-o călătorie? Cred că, în primul rând, disponibilitate și deschidere pentru o astfel de experiență. Și un pic de curaj. Încredere. Și teamă, un strop de teamă care să facă lucrurile mai încărcate de trăire. Și capacitatea de-a te bucura singur, fără să împărtășești cu alții ceea ce trăiești. De-a vedea lucrurile, nu doar de a trece pe lângă ele. De-a îți da voie să simți din plin fiecare pas.
Să călătorești singur nu e ușor. Nici cel mai plăcut. Dar uneri e necesar și binevenit. Pentru că o astfel de călătorie te face mult mai atent la detalii, mult mai receptiv la ceea ce vizitezi. Te învață să ceri ajutor. Să citești o hartă, să te orientezi. Să îți folosești timpul cu folos. Te obligă să fii comunicativ, pentru că ai nevoie. De o îndrumare, de o lămurire, de un răspuns.
Mai mult decât orice, o călătorie singuratică te învață despre tine însuți. Te obligă să te uiți la tine însuți. Să îți evaluezi capacitățile, să îți stabilești prioritățile. Să ai încredere în tine și-n dorințele tale. Te face să te vezi tu pe tine altfel. Cu mai multă bunăvoință, cu mai multă apreciere. Te învață să îți folosești energia și potențialul. Să îți descoperi abilități. Să faci echilibristică printre diferite stări emoționale.
Poate că nu e o călătorie lină, nici ușoară, nici lipsită de obstacole, îndeosebi obstacole emoționale. Dar, mai mult ca sigur, e un drum care duce înspre ceva cu sens. Un drum către sine.
Și, desigur, încălțămintea comodă e obligatorie.
Colchester
Bury St. Edmunds
