Marie Amelie Augustine Victorie Clementine Leopoldine s-a născut în 1840 și a fost fiica regelui Leopold I al Belgiei și a lui Louise Marie d’Orleans, cea mai mare fată a regelui Louis Philippe al Franței. Ea a fost botezată Marie Charlotte Amelie. Numele Charlotte era al primei soții a regelui Leopold, prințesa Charlotte Augusta.
Charlotte a fost un copil foarte inteligent, putând să citească înainte să împlinească 3 ani. Chiar dacă regele își dorise doar băieți, Charlotte devenise preferata lui, deoarece îi semăna în multe aspecte. Îi plăcea să vorbească ca un adult și să folosească cuvinte complicate.
În vara lui 1850, bunicul ei, regele Louis Phillipe moare. Mama sa, regina Louise, nu a putut să treacă peste moartea tatălui ei; până în luna octombrie murea și ea. Regele Leopold își găsi consolarea în fiica sa. Vesela prințesă avea să se schimbe dintr-o dată într-o domnișoară foarte serioasă. La doar 11 ani, Charlotte putea fi văzută doar în compania tatălui sau a guvernantei sale.
Charlotte era o tânără cu voință puternică. Ea se bucura de compozițiile clasice ale lui Bach și citea scrierile religioase de plăcere. Practica echitația și înotul, dar nu atât de mult pentru plăcere, cât pentru că erau bune pentru sănătate și siluetă.
Până în 1855, prințesa se transformase într-o femeie frumoasă. Ea își petrecea timpul pe malul mării la Ostend, în pădurile de la Ardennes sau vizitându-și familia în Anglia. Până să împlinească 16 ani, avea deja doi pretendenți, vărul ei regele Petro al Portugaliei și prințul George al Saxoniei.
În 1856, regele Leopold primește vizita tânărului arhiduce Habsburgic, Maximilian. Prințesa Charlotte se îndrăgostește de tânărul Maximilian. La rândul său, arhiducele era încântat să poarte discuții lungi cu tânăra prințesă. Ea îi vorbea în franceză și îi asculta lungile povești despre călătoriile în toată lumea.
Regele Leopold era foarte plăcut impresionat de atracția dintre cei doi, chiar dacă el părăsește Belgia fără să o ceară în căsătorie pe Charlotte. Odată întors în Austria acesta îi scrie fratelui său, povestindu-i despre tânăra prințesă: „Ea este mică, eu sunt înalt, ce e așa cum trebuie sǎ fie. Ea e brunetă, eu sunt blond, ce este de asemenea bine. Ea este foarte isteață, ceea ce e puțin îngrijorător, dar fără îndoială, am să trec peste asta”.
Maximilian rămâne la Trieste supervizând construcția castelului Miramar. În octombrie 1856, o cere în căsătorie pe Charlotte. Regele Leopold răspunde repede cererii și se declară încântat de căsătorie.
În iulie 1857, nunta regală are loc la Capela Regală din Bruxelles. După nuntă, cei doi pornesc într-o lungă călătorie prin Germania, Austria și Italia. Atât de fericită era și atât de mult iubea viața în Italia, încât și-a luat numele de Carlota.
În 1859, cei doi se retrag la castelul Miramar de la Trieste. Aici au încercat să ducă o viață liniștită. Cu toate acestea, în 1861 primesc tronul Mexicului. Charlotte era plictisită la Miramar și visa să devină împărăteasă. La începutul lunii august, în 1863, cei doi primesc o telegramă prin care Napoleon îi anunță că Ferdinand Maximilian a fost proclamat împărat al Mexicului.
Pe 28 mai 1864, vasul Novara ancorează în Vera Cruz, Mexic. În luna iunie, cei doi intră în capitală. Timp de doi ani, noii conducători au făcut tot posibilul să câștige sprijinul poporului mexican care nu accepta străini la conducerea țării.
În toate încercările lor, au cheltuit foarte mulți bani. Acesta a fost motivul pentru care Napoleon a trimis trupele franceze pentru a prelua controlul trezoreriei mexicane. Curând, Maximilian s-a trezit fără nici o putere. Carlota nu a vrut să renunțe; decisă să salveze imperiul, pleacă în Franța pentru a-l convinge pe Napoleon să-i sprijine în continuare.
Ajunsă la Paris, Carlota se întâlnește cu Napoleon, dar nu reușește să-l convingă. Din acest motiv intră în depresie, dar hotărâtă să nu renunțe, solicită încă o întâlnire. La câteva săptămâni după, Napoleon ajunge la hotelul unde aceasta se afla, o ascultă și fără să-i spună un cuvânt pleacă. A doua zi, ea primește o notificare oficială din partea lui Napoleon în care acesta refuza cererea ei. În aceeași zi, ea îi trimite soțului ei o telegramă în care îl anunță că eforturile sale au fost fără succes.
Carlota pleacă din Paris la sfârșitul lunii august, având o stare de agitație, încât nu mai era capabilă să acționeze sau gândească normal. Ea ajunge la casa tatălui său într-o stare de epuizare totală. Chiar dacă a dat impresia că se simte mai bine, doctorii erau îngrijorați pentru sănătatea ei mintală.
În septembrie 1866, pleacă la Roma pentru a se întâlni cu Papa Pius al IX-lea și a-i cere ajutorul. Șocul refuzului a fost prea mult pentru ea și a distrus ultimele rămășițe ale sănătății mintale. Atât de gravă era situația, încât un reprezentant belgian a fost trimis la Roma pentru a o aduce înapoi la Miramar.
La auzul veștilor despre sănătatea soției sale, Maximilian a vrut să plece din Mexic, dar conservatorii mexicani l-au convins să rămână. În mai 1867 este forțat să se predea și este condamnat la moarte.
Două luni mai târziu, regina Belgiei o aduce pe Carlota înapoi în țara natală. Povestea tragică a Carlotei se întinde pe parcursul a peste 60 de ani; pe 16 ianuarie 1927, aceasta moare într-un castel belgian, fără să-și mai fi revenit.
