Catedrala din Valladolid, un oras cultural din Spania, isi are originile intr-o biserica, care a fost construita in secolul al XV-lea— inainte sa devina capitala Spaniei unite, Valladolid nu avea episcopie, prin urmare, nu avea nevoie nici de o catedrala. Chiar si asa, biserica a devenit, in scurt timp, o constructie care nu se mai incadra in cerintele arhitectonice ale vremii, mai ales ca Renasterea capatase proportii imense, in fata stilului gotic. In cele din urma, s-a decis construirea unei catedrale, Consiliul Orasului luand aceasta hotarare ca urmare a stabilirii unei episcopii in Valladolid.
Proiectul avea sa rezulte una dintre cele mai mari catedrale din intreaga Spania. De pilda, cand lucrarile de constructie au inceput, Valladolid era capitala de facto a Spaniei, aici locuind chiar si Filip al II-lea, regele Spaniei. Intr-un final, capitala s-a mutat de la Valldolid la Madrid, iar fondurile pentru proiect au fost drastic micsorate. Numai ca decizia de a ridica o catedrala pe masura pretentiilor regale, precum si a pretentiilor episcopiei a fost luata in principal de rege. In secolul al XVI-lea, regele Filip al II-lea al Spaniei i-a incredintat arhitectului Juan de Herrera comanda realizarii planurilor catedralei din Valladolid, sau Catedral de Nuestra Senora de la Asuncion. De Herrera era recunoscut pentru planul auster al Manastirii Regale San Lorenzo de El Escorial, o combinatie intre palat si manastire, a carei constructie i-a fost incredintata tot de rege, situata la nord de Madrid.
Viziunea acestui arhitect era, daca vreti, un raspuns la stilul gotic, usor sobru, dar niciodata auster, ba chiar, usor incarcat. In schimb, viziunea lui Juan de Herrera era cu totul si cu totul diferita fata de ceea ce se vazuse pana la acel moment. Mai mult decat atat, se poate spune ca marele arhitect spaniol a fost varful de lance al unui nou stil, si anume stilul herreran, caracterizat prin linii geometrice, proportionate si lipsa ornamentelor, un stil care se revendica mai mult de la clasicism si a carei influenta se regaseste peste tot in Spania.
In fapt, lipsa ornamentelor, precum si acea infatisare de linii geometrice au fost, in definitiv, o gura de aer proaspat pentru arhitectura spaniola si, de ce nu, pentru aproape toate formele de arta. Poate acesta este si unul dintre motivele pentru care regele Filip al II-lea l-a desemnat pe Juan de Herrera sa construiasca aceasta catedrala din Valldolid, pe atunci capitala. Insa dupa moartea regelui si a arhitectului, biserica a ramas neterminata, pentru a fi redeschisa in anul 1688, datorita eforturilor discipolului lui Herrera, Diego de Praves, caruia i-a urmat fiul sau. Din fericire, totodata, planul lui Herrera a fost urmat indeaproape de discipolul sau, Diego de Praves, impartind aproape aceeasi viziune cu maestrul sau, daca nu cumva una identica.
Mai tarziu, si anume in anul 1730, arhitectul Alberto Churriguera a terminat fatada, imitand stilul in care a fost construit El Escorial. De fapt, nu a fost chiar o imitatie in adevaratul sens al cuvantului, chiar daca reactiile unora au fost negative cu privire la abordarea, ce-i drept justificabila, a lui Alberto Churriguera. In sfarsit, biserica din Valladolid, odata ce lucrarile de constructie fusesera finalizate aproape in totalitate, a fost sortita, iarasi, unor incercari destul de dificile, la care a trebuit sa faca fata. In anul 1755, spre exemplu, marele cutremur de la Lisabona a zguduit si catedrala, provocandu-i daune insemnate care au inclus prabusirea unui turn, in anul 1841. Cu toate acestea, turnul a fost reconstruit, insa biserica a ramas tot neterminata. Si totusi, acest lacas sfant din Valladolid a adapostit, la un moment dat, o lucrare a pictorului El Greco.
Si nu putem sa nu admitem faptul ca se remarca prin sculpturile sale ornamentale in lemn si prin reredos-ul (panoul decorativ) gazduit de Capela Mare. Numai ca nu acestea sunt elementele care au facut Catedrala din Valladolid, Spania, cunoscuta intregii tari, respectiv intregii lumi. Lacasul sfant este mai degraba celebru pentru magnifica sa colectie de manuscrise, de muzica clasica polifonica, madrigaluri romantice si colinde, inclusiv cele ale compozitorului franco-flamand Joaquin de Pres si ale compozitorului spaniol Juan de Anchieta, toate datand din secolul al XVI-lea.
De mentionat este si faptul ca aceasta colectie, care se afla in Catedrala din Valldolid, este unica in lume, nemaiexistand niciuna asemenea. Doar daca ne gandim la faptul ca aceasta colectie a fost stransa de-a lungul timpului de maestros de capilla, capel-maistrii catedralei, a caror indatorire era de a furniza si de a compune muzica noua pentru diversele sarbatori religioase, si ne va fi mult mai usor sa ne dam seama de valoarea pe care o are.
Iar daca va doriti sa vizitati aceasta minunata catedrala, de altminteri, intr-un oras la fel de minunat, trebuie sa stiti ca lacasul sfant nu a fost finalizat nici chiar astazi, asa cum Herrera si-ar fi dorit. De fapt, planurile sale au fost urmate indeaproape, insa nici macar discipolul sau nu a putut sa preia cu precizie viziunea marelui arhitect spaniol, pentru a finaliza lucrarile la ceea ce se dorea a fi unul dintre cele mai ambitioase proiecte din Spania.
