Charlemagne sau Carol cel Mare – primul împărat european al Imperiului Roman de Apus

Carol cel Mare face parte din dinastia Carolingiană, succesoarea dinastiei Merovingienilor. Cunoscut sub numele de Charlemagne, Carol cel Mare rămâne în istorie pentru constituirea Imperiului Carolingian, cât și pentru reconsolidarea poziției unui împărat în Occident, putere care se va opune Imperiului de Răsărit, (zis și Imperiul Bizantin).

Carol cel Mare va fi primul împărat european al Imperiului Roman, imperiu reconstituit a doua oară, după ce primul, cu capitala la Roma, s-a destrămat în secolele IV-V. Pentru acest fapt, Charlemagne este văzut ca un fondator al Europei, cât și fondator al Franței și Germaniei de unii istorici.

Fiu al lui Pepin cel Scund, rege al francilor și creștin încoronat de papa Ștefan al doilea, Carol cel Mare va domni singur, după moartea fratelui său, din anul 771 asupra regatului creat de tatăl său. Teritoriul stăpânit era format din: Provența, Austrasia, Neustria, Burgundia. Austrasia cuprindea estul Franței, părți ale Germaniei, Belgiei și Olandei de azi. Neustria cuprindea nordul Franței până la Canalul Mânecii.

Carol cel Mare s-a născut în anul 747 sau 748 și a murit în anul 814. Din anul 768 a devenit rege împreună cu fratele său Carloman; în anul 771 se proclama rege unic al francilor, ignorând drepturile de conducător ale nepotului său.

Francii (sau cei curajoși) sunt un popor germanic din vest care a devenit o putere militară sub conducerea Merovingienilor. Termenul de franci îi includea pe salieri (cei din sud), pe cei de pe Rin, numiți Ripuaren și popoarele numite Chamaven, Hessen, Uspiten, Brukteren, Sugambren, Ampsiavaren.

Regatul francilor a cunoscut o expansiune considerabilă sub conducerea a 3 generații: Charles Martel, tatăl, Pepin cel Scurt, fiul și Carol cel Mare, nepotul. Ultimii doi conducători au fost susținuți și de Biserică, cu rolul de a sprijini creștinii.

Campaniile militare ale lui Carol cel Mare

Un conducător războinic, curajos și impunător, Carol cel Mare se va antrena într-un război lung de peste 30 de ani cu saxonii (772 – 804), în urma căruia va cuceri teritoriile dintre Rin și Elba și va impune aderarea la catolicism a învinșilor (în caz contrar aceștia fiind executați).

La cerința papei Adrian I, în 774 a invadat nordul Lombardiei, anexându-l la teritoriul francilor.

În 778 a oferit sprijin rebelilor arabi din califatul Cordoba, asediind Zaragoza. „Cântecul lui Roland” povestește îngrângerea suferită de trupele france (va fi compus 3 secole mai târziu).

În 787 – 788 l-a detronat pe vărul său, duce de Bavaria și i-a încreștinat pe avari și slavi.

Cu un regat în continuă expansiune, Carol cel Mare a fost și un bun diplomat, închegând relații cu posibili dușmani din partea regatului danez, a ducatului longobard din sudul Italiei, a musulmanilor din Spania etc.

La nivel local și-a asigurat recunoașterea prin conți, reprezentanți regali ai comitatelor, ale teritoriilor stăpânite, acordându-le drepturi juridice, economice, militare.

Totodată, a implicat și clerul în administrația locală, acordând drepturi de imunitate episcopilor. În ciuda teritoriului poliglot cucerit, liturghia romană a avut un rol de unificare. Carol cel Mare s-a implicat foarte mult în viața socială și spirituală a oamenilor săi, creând întâlniri cu clerici sau aristocrați pentru promovarea culturii latine. În cadrul conciliilor a încercat să stabilească un program de cultivare intelectuală și morală a clerului, de organizare a lui și înlăturare a păgânismului.

Pentru consolidarea autorității politice a stabilit relații de vasalitate cu nobilii puternici: anumite beneficii puteau fi folosite de nobili în schimbul loialității față de rege.

Sprijinul acordat papei Leon III pentru a reveni pe tronul papal, după ce o bandă de romani l-au atacat și alungat, avea să îi aducă în anul 800 titlul de împărat al Imperiului Roman de Apus. În anul 812 Mihai I, împărat al Imperiului Bizantin, îi va recunoaște oficial titlul de împărat, ca urmare a implicării sale în reforma religioasă de stabilizare și organizare a liturghiei.

Din punct de vedere familial, Carol cel Mare a avut 4 soții și posibil 5 concubine, 12 copii legitimi și 6 copii ilegitimi. Cea mai prolifică căsnicie a fost cea cu Hildegard of Vinzgouw, pe parcursul a 12 ani de căsnicie cei doi având 9 copii. S-a preocupat de educația fiilor cât și a fiicelor, ca urmare a faptului că lui i-a lipsit. Pe Carloman îl va face rege al Italiei în 781, renumindu-l Pippin, iar pe Louis rege al Alquitaniei în 781.

Charlemagne a rămas în istorie ca rege al francilor în perioada 768 – 814, rege al longobarzilor din 774 – 814 și împărat al Imperiului Roman de Răsărit din 800 – 814. În ciuda ideii mărețe de unificare a Europei, în 843, prin tratatul de la Verdun, cei trei fii ai lui Louis (Ludovic cel Pios) vor împărți regatul în trei părți: viitoarea Franța, viitoarea Germania și Regatul de mijloc, reprezentat de Alsacia și Lorena.