În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când Holocaustul făcea sute de mii de victime, s-au găsit și persoane care, sfidând autoritățile germane, au încercat să salveze câți mai mulți evrei de la moarte. Oscar Schindler este, probabil, printre cei mai faimoși, Sir Nicholas Winton, care a salvat 669 de copii în timpul Holocaustului, a încetat din viață in 2015 la 105 ani. Raoul Wallenberg nu a mai avut timp să își spună povestea.
Raoul Wallenberg s-a născut în Suedia, în apropiere de Stockholm, pe 4 august 1912. Familia Wallenberg era printre cele mai bine cunoscute familii din acea perioadă, fiind personalități proeminente în politica, economia și diplomația țării. Tatăl său, Raoul Oscar Wallenberg era soldat în marina suedeză. Acesta a murit de cancer cu trei luni înainte de nașterea fiului său, Raoul. Bunicul său, Gustav, era un bine cunoscut diplomat, trimis în diverse misiuni diplomatice în afara țării. Cei din familia Wallenberg erau, mai ales, cunoscuți bancheri, verișorii lui Raoul, Marcus și Jacob Wallenberg, fiind bancheri și industriași de prestigiu.
În conformitate cu tradiția familiei, Raoul ar fi trebuit să facă studii de economie pentru a continua linia de afaceri a familiei, dar acesta s-a simțit mai mult atras de arhitectură, pe care a ales să o studieze la Universitatea din Michigan în Statele Unite ale Americii, începând cu anul 1931. A absolvit facultatea în trei ani și jumătate, fiind printre primii din generația sa, ba chiar a primit medalia de onoare pentru rezultate academice deosebite.
După absolvirea studiilor, Wallenberg a lucrat în Africa de Sud și apoi la Haifa, aflată astăzi pe teritoriul Israelului. Acolo i-a întâlnit și pe primii evrei care reușiseră să fugă de naziști. După ce s-a întors în Suedia în anul 1936, prin intermediul afacerilor familiei, Wallenberg a intrat în legătură cu firma de export a evreului Kalman Lauer, care, din cauza regimului lui Hitler, nu mai putea să călătorească în Europa centrală. Astfel a ajuns Wallenberg să călătorească în Franța, Ungaria sau Germania și să asiste la ororile regimului nazist.
În 1944, Suedia, cu sprijinul Statelor Unite, decide să sprijine operațiunile de salvare a comunității evreiești din Ungaria, care urma să fie deportată în lagărele de concentrare. Suedia, împreună cu alte state neutre, mai făcuse și alte tentative de salvare a evreilor, prin eliberarea de permise speciale prin care se acorda cetățenie suedeză evreilor.
Chiar dacă eliberarea acestora se făcea rapid și într-o perioadă scurtă de timp se eliberaseră 700 de permise (numite Schutzpasse), numărul acestora era insuficient, având în vedere că naziștii deportau 10 – 20 000 de evrei pe zi. Din partea Consiliului Refugiaților de Război al SUA (War Refugees Board of the US), este trimis în Suedia Iver Olsen pentru a găsi o persoană dispusă și pregătită să călătorească în Ungaria pentru a impulsiona operațiunile de salvare. Kalman Lauer i-l recomandă pe mai tânărul său asociat, Raoul Wallenberg. La început, Wallenberg nu este privit ca un candidat potrivit, fiind considerat prea tânăr și nu avea experiență în misiuni diplomatice, dar după ce persoana propusă de suedezi pentru a pleca în Ungaria este refuzată de guvernul din această țară, Wallenberg este acceptat și pleacă spre Ungaria în iulie 1944.
Eforturile depuse de acestea pentru salvarea evreilor din Budapesta par aproape desprinse din filme. Odată ajuns acolo, Wallenberg deschide un alt sediu al ambasadei Suediei, separat de cel principal, unde angajează (aceștia nu erau de fapt plătiți, ci lucrau voluntar) 400 de evrei pentru a-l ajuta în eforturile sale. În prealabil, Wallenberg ceruse autoritate deplină de la guvernul suedez în ceea ce privea acțiunile sale pe teritoriul Ungariei. Acest lucru însemna că pentru orice își propunea să îndeplinească, nu trebuia să ceară permisiunea ambasadorului sau a altor demnitari de rang înalt care se ocupau de procesele birocratice. Astfel, distribuie permisele care confereau evreilor statutul de cetățean suedez mult mai rapid, eliminând pașii birocratici necesari pentru repartizarea lor și construiește case de siguranță (numărul lor se ridica la 30-40) pentru cazarea evreilor cu permise până la mutarea lor în țările neutre unde aveau permis de cetățenie.
După multe eforturi, lui Wallenberg i s-au oferit 4 500 de permise. El a eliberat cel puțin de trei sau patru ori mai multe. Acestea au salvat cel puțin 20 000 de oameni de la deportare. Spre finalul războiului, Wallenberg nici nu mai elibera permise. Foi trase la xerox cu semnătura lui pe ele erau emise evreilor care căutau o cale de scăpare. Casele de siguranță construite de acesta purtau însemnele Suediei și constituiau un fel de anexe extra-teritoriale ale statului suedez, fiind deci plasate sub autoritatea statului. În curând, urmând exemplul lui Wallenberg, și alte state au deschis case de siguranță pentru evrei.
Felul în care Wallenberg a pus în mișcare operațiunile sale de salvare erau atipice, acesta neferindu-se de la a mitui și șantaja pe cei implicați. A stabilit spioni în cadrul SS-ului, oferindu-le permise care i-ar fi ajutat pe aceștia să se facă nevăzuți după încheierea războiului (în acel moment era deja clar că germanii nu vor mai câștiga războiul). În acest fel, acesta reușea să intercepteze transporturile de evrei spre lagărele de concentrare și să le oprească, de multe ori intervenind personal în oprirea lor, urcând în vagoane și scoțându-i pe prizonieri, fugind după trenuri sau negociind cu soldații.
În 1945, germanii au planificat uciderea evreilor din ghetourile din Budapesta fără să îi mai transporte în alt loc, având în vedere că rușii erau deja aproape de oraș. Datorită relațiilor pe care Wallenberg le stabilise, masacrul a fost împiedicat în ultimul moment.
La început, metodele sale nu s-au bucurat de sprijinul necondiționat al suedezilor, dar cum Wallenberg susținea că în asemenea cazuri metodele diplomatice nu își mai au locul și cum eforturile sale dădeau rezultate, autoritățile i-au acordat sprijin necondiționat. Se presupune că cel puțin 100 000 de evrei au fost salvați direct sau indirect datorită acțiunilor lui Wallenberg.
Totuși, aceste acțiuni aveau să îi aducă probleme. După ce rușii au eliberat Budapesta în 1945, Wallenberg a fost luat în custodie de către armată. Spre deosebire de ceilalți membri ai delegației suedeze, acesta nu s-a întors acasă. Conform unui raport al armatei ruse, Wallenberg ar fi murit în 1947 în închisoare, din cauza unui atac de cord, dar alte rapoarte au arătat că Wallenberg era încă în viață după data la care fusese eliberat raportul. În anii ’90, un raport al CIA arăta că Wallenberg era agent al Biroului de Servicii Strategice (precursor al CIA). Dovezi hotărâtoare asupra circumstanțelor morții acestuia nu s-au găsit niciodată, chiar dacă în anii ’70 s-a fondat în numele său o asociație (de căte cei pe care îi salvase în timpul ocupației), care își propunea să elucideze misterul dispariției acestuia.
Astăzi, Raoul Wallenberg este omagiat în numeroase state din întreaga lume, fiind numit Cetățean de onoare al SUA și devenind a doua persoană după Winston Churchill care a primit această distincție.
