Note biografice
Emil Cioran, marele filosof roman, care din pacate si-a trait viata mai mult pe meleagurile pariziene, s-a nascut la data de 8 aprilie in anul 1911, in Rasinari, judetul Sibiu, sfarsindu-se din viata la 20 iunie in 1995, la Paris. Desi operele sale au fost traduse ulterior si in romana, majoritatea raman scrieri in limba franceza, el traindu-si viata in Franta, fara a cere sa fie cetatean francez. Un mare filosof ale carui opere au fost criticate atat in timpul vietii cat dupa ce a trecut in nefiinta, mai ales pentru gandurile sinucigase ale sale si pentru impactul pe care inca il mai are in randul tinerilor instabili din punct de vedere psihic si social. Originea lui Emil Cioran este aparent nobila, avand in vedere ca tatal sau – Emilian Cioran a fost un protopop de natura ortodoxa, dar si consilier la Mitropolia din Sibiu, iar mama sa – Elvira Cioran, nascuta Comaniciu, a fost fiica unui notar, care a purtat rangul de distins baron, rang la care a fost ridicat de catre autoritatile austro-ungare.
Studiile si primele scrieri
Emil Cioran isi incepe studiile in cadrul liceului Gheorghe Lazar din Sibiu, iar la varsta de numai 17 ani intra in tainele filosofiei, urmand cursurile Universitatii din Bucuresti. A avut onoarea de a fi elevul lui Tudor Vianu si al lui Nae Ionescu si totodata si coleg bun cu Constantin Noica. Fiind originar din Rasinari, influentele acelei perioade si-au lasat amprenta asupra sa, cand Sibiul era locuit de sasi, a invatat foarte bine limba germana si ulterior si-a folosit cunostintele pentru a-i studia indeaproape pe Arthur Schopenhauer, pe Immanuel Kant sau pe Friedrich Nietzsche, ale caror influente se vor resimti uimitor in operele sale sau in tratatele sale de filosofie.
Tineretea sa era plina de agnosticism, motiv pentru care isi releva gandurile despre existenta si despre inconvenienta asupra acesteia, iar in timpul studentiei sale de la Bucuresti, se putea observa influenta pe care a avut-o asupra sa lectura unor autori celebri deja la acea vreme, precum Ludwig Klages, Georg Simmel si celebrul si consacratul Martin Heidegger, dar si rusul Lev Sestov, de asemenea filosof. Dupa ce intra in posesia unei burse la Berlin, in anul 1933, incepe sa se resimta in scrierile sale si suferinta singuratatii si a instrainarii fata de tot ce era considerat camin pana atunci. Desi Emil Cioran a trait in permanenta drama singuratatii mai ales dupa ce ajuns sa se stabileasca in Paris, a fost impiedicat de putere sa se intoarca acasa, pe meleagurile sale natale, a caror dor adesea il resimtea in sufletul sau infrigurat. Prima carte, primele semne ale geniului sau creator care se autocondamna, apare insa in Romania si poarta numele de „Pe Culmile Disperarii”, carte ce vede lumina tiparului in anul 1934, cand tanarul filosof avea doar 23 de ani, carte care ii aduce si Premiul Comisiei ce era incredintat tinerilor scriitori ce nu erau editati, dar si premiul Tinerilor Scriitori Romani.
Ulterior, in aceeasi armonie plina de negativism au aparut „Cartea Amagirilor” tiparita cu un an mai tarziu, „Schimbarea la Fata a Romaniei”, editata prima data in 1936, dar care cu cativa ani inainte sa moara, insusi creatorul ei o modifica, eliminand pasaje ce erau considerate de el „prostii ale tineretii”, autocenzurandu-se totodata, mai ales pentru ca toate scrierile sale au fost considerate „stupide si pretentioase”, majoritatea fiind ganduri extremiste, avand si la baza Antricristul lui Nietzsche, urmeaza in anul 1937, cartea „Lacrimi si Sfinti”, iar dupa ce ajunge pe meleagurile Frantei, incepe cu alte controversate romane. Tot in perioada tineretii, Emil Cioran, aflat cu bursa la Berlin, justifica in scrierile sale actiunile lui Hitler si mai ales celebra Noapte a Cutitelor Lungi, fiind si simpatizant al miscarii legionare, desi niciodata nu a facut parte din aceasta. Ulterior, tot in scrierile de la batranete, asa cum s-a intamplat si in cazul cartii „Schimbarii la Fata…”, incepe sa repudieze orice gand, considerand toate replicile de la acea vreme doar rataciri de tinerete. Dupa ce paraseste Berlinul pentru a se intoarce in tara, in anul 1936 devine profesor de filosofie in cadrul liceului Andrei Saguna din Brasov, dar un an mai tarziu primeste o bursa la Paris, fara bilet de intoarcere. Astfel acolo scrie si ultima sa carte in limba romana care se va numi „Indreptar Patimas”, iar dupa ce i s-a retras si cetatenia romana de catre comunisti, Emil Cioran traieste drept apatrid pe teritoriul Frantei.
Scrierile in cea de-a doua limba – franceza
De cand pleaca cu bursa la Paris, nu se intoarce in tara decat pentru doua luni, urmand apoi sa se stabileasca definitiv acolo. Astfel creatiile sale nu mai cunosc o alta limba in afara de franceza, si devine foarte apreciat, atat pentru continutul ideilor, cat si pentru stilul delicat si deosebit de exprimare intr-o limba, pe care desi o stia destul de bine, la urma urmei nu era limba sa natala. Prima sa carte in franceza este „Precis de Decomposition”, ulterior tradusa „Tratat de descompunere”, carte ce a fost si premiata cu premiul Rivarol in anul 1950, care a fost de fapt si ultimul, el refuzand pe viitor toate distinctiile primite.
Ca idee generala, putem concluziona opera lui Emil Cioran ca fiind tratat asupra mortii, o idee care se pare ca-l bantuie constant, el motivand acest fapt prin simplul lucru ca prefera sa-si schinguiasca sufletul decat sa-si primejduiasca trupul. Se pot spune multe despre operele cioraniene, insa cel mai indicat este lecturarea acestora, pentru a putea simti exact spiritul, insa avand in vedere negativismul omniprezent in randurile cartilor, acestea au ridicat numeroase controverse si nu se recomanda celor „mai slabi de inger”, avand in vedere ca primele sale opere se invart in jurul sinuciderii. Alte teme ar mai fi cele ale pacatului originar, raul ce paste intreaga omenire, absolutul obsesiv, exilul si multe altele. Desi stilul lui Cioran din tinerete se manifesta prin agresivitatea limbajului, limba pe care o detesta in primii sai ani ca scriitor ii aduce finetea cuvintelor, reusind sa se exprime mult mai bine si mai elegant.
