Înainte de plecarea în vacanţă în insula Santorini, nu m-am documentat prea mult despre ce ar fi de văzut sau de făcut aici. Am mers pe instinct şi m-am bazat pe faptul că uneori e bine să te laşi purtat de valuri (mai ales când te afli la mare), lăsând spontaneitatea să dicteze în voie direcţia. Din fericire, şi de data asta am avut parte de o escapadă cu totul şi cu totul specială, în care starea mea de spirit a fost în concordanţă cu peisajul: calmă, liniştită, cu suişuri şi coborâşuri line, tocmai bune cât să mă relaxez, dar şi să-mi păstrez entuziasmul treaz.
Panoramele spectaculoase au fost cireaşa de pe tort a acestei vacanţe. Am sorbit din priviri marea şi cerul, iar între ele, contrastând puternic, clădirile albe şi nisipul negru al calderei, ca într-un sandviş apetisant, gata de savurat sub lumina soarelui de sfârşit de vară, încă dogoritor.
Kamari, staţiunea unde am locuit timp de o săptămână, este un mic sat aşezat pe malul mării, foarte aproape de aeroportul insulei şi la doar 8 kilometri de capitala Fira. Se întinde între muntele Mesa Vouno şi Monolithos, de-a lungul celei mai lungi plaje din Santorini, acoperită cu pietricele negre de origine vulcanică. Turismul e în floare în Kamari, astfel că suprafaţa micului sat este ocupată mai ales de hoteluri, restaurante şi baruri de toate felurile, dar şi facilităţi pentru practicarea sporturilor de apă. Casele locuitorilor nu ies atât de mult în evidenţă.
Ajunsă în staţiunea Kamari, după un zbor liniştit cu avionul, m-am cazat la hotel, apoi am plecat imediat în explorare. Primele clădiri văzute au fost unele albe, simple, având magazine cu suveniruri la parter. Mi-am amintit imediat de primul meu contact cu Grecia, avut cu aproape 10 ani înainte, când am mers în excursie cu colegii de clasă şi diriginta, la final de liceu. Hotelul unde am stat acum în Santorini se află pe o stradă principală a localităţii, foarte aproape de mare, astfel că în drum spre plajă m-am oprit să admir puzderia de obiecte mai mult sau mai puţin tradiţionale, care îmbiau vizitatorii să ia cu ei o amintire de neuitat din acest paradis terestru. Nu m-a convins nimic, aşa că am mers mai departe.
Într-un final, iată şi plaja! Nisipul vulcanic, sfărâmicios, închis la culoare, m-a cam descurajat, însă m-am înseninat la vederea umbreluţelor realizate dintr-un material ce părea natural şi care se încadrau tare bine în peisaj, mai mult decât ar fi făcut-o nişte umbrele colorate. Am apreciat aspectul relaxat al plajei, cu mici alei din lemn, pe care deplasarea spre apă să fie mai plăcută.
Am prins curaj şi am păşit pe plajă, direct în nisip. Încins, aspru, ca un masaj intens pentru picioare – aşa au resimţit tălpile mele contactul cu nisipul. După ce m-am mai obişnuit cu senzaţia de fierbinte, am pornit-o pe malul mării, cu valurile care mă mângâiau ispititoare, într-o tentativă de a mă convinge să mă scufund cu totul în apa caldă. Nu aveam însă costumul de baie cu mine, aşa că m-am limitat la o simplă plimbare. M-am aşezat pe unul dintre şezlongurile aranjate ordonat pe plajă, sub umbrelă, privind cu insistenţă frunzele uscate, în încercarea (fără succes) de a-mi da seama de la arbore ce provin. Să fi fost vreun palmier? Habar n-am.
Stând întinsă pe sezlong, cu burta la umbră, am auzit deodată un zgomot puternic. Mi-am ridicat privirea spre cer şi am zărit un avion plutind foarte aproape deasupra plajei. Cobora tot mai jos, tot mai jos, iar uruitul său s-a temperat treptat, în timp ce se îndrepta spre aeroportul insulei, aflat la doi paşi. L-am admirat cu gura căscată, ca şi cum aş fi văzut un uliu gata să-şi înşface prada. Am aflat că există şi o denumire pentru activitatea asta de privit avioanele, şi anume „plane spotting”. E un fel de „birdwatching”, dar cu un obiect al observaţiei diferit. Sunt fascinată de avioane şi ador să zbor, însă nu aş sta să observ toate detaliile, astfel că doar l-am fotografiat în aer.
M-am aventurat şi prin curţile unor hoteluri, cercetând cu uimire florile şi vegetaţia ce împodobeau atât de frumos pereţii clădirilor. Mi-au lăsat impresia unor spaţii vii, prietenoase, ospitaliere, adică exact ce-mi doream pentru o vacanţă ca-n cele mai frumoase vise.
Într-o după-amiază târzie, am decis să plec în căutarea aventurii şi urcat spre Thira, aşezarea antică ascunsă pe culmea muntelui Mesa Vouno. Cu o altitudine de 369 metri, el desparte prin pantele sale abrupte satul Kamari de Perissa, o altă staţiune a insulei. Tot întrebând în stânga şi-n dreapta, am găsit drumul spre Thira şi am urmat şoseaua asfaltată, destul de bună, deşi îngustă. Pe lângă mine mai treceau din când în când maşini sau ATV-uri. Casele au început să rămână în urmă, devenind tot mai mici. De sus, se vedeau ca nişte pietre albe aruncate în nisipul cenuşiu, printre copăcei şi tufişuri pitice. Am zărit chiar şi pista de aterizare a aeroportului, o fâşie lungă, cenuşie, aproape de mare. Mergând pe drum, am văzut câţiva alergători într-un sprint hotărât şi cred că dacă aş fi avut echipamentul la mine, nu aş fi ezitat să dau câteva ture pe terenul atât de sălbatic al insulei.
În vârful muntelui se află ruinele Thirei, un oraş antic, locuit între secolele IX î.Hr. – VIII d.Hr. Numele său provine de la conducătorul mitic al insulei, Theras. În secolele XIX – XX, săpăturile arheologice desfăşurate în zonă au scos la iveală trecutul acestui loc şi au permis o mai bună reconstituire a istoriei insulei. Pasionaţii de antichitate pot admira obiectele scoase din ruine la expoziţiile de la Muzeul de Arheologie din Fira. Situl de pe Mesa Vouno este accesibil publicului şi poate fi vizitat, însă la ora la care am ajuns eu sus era deja închis.
În cadrul sitului se pot vizita mai multe clădiri. Majoritatea clădirilor care au trecut testul timpului şi mai pot fi văzute astăzi pe culmea stâncoasă datează din perioada elenistică (secolul al IV-lea î.Hr.), însă există şi ruine ale unor construcţii din epocile romane şi bizantine. Agora era piaţa centrală a aşezării, aceasta urmând conturul crestei muntelui. De-a lungul agorei se întindea un portic uriaş, cu acoperişul sprijinindu-se de un rând de coloane în stil doric. În partea de vest, spre pantă, se aflau edificiile publice, cu vedere spre mare, în timp ce locuinţele private ale celor înstăriţi erau construite mai jos de agora, pe terase ce dădeau spre strada principală. Majoritatea locuitorilor trăiau în case ridicate pe platoul muntelui, în jurul unei curţi mici, având în apropiere o cisternă ce le furniza apă. Unele clădiri aveau chiar două etaje, iar în puţine cazuri terenul permitea şi un subsol. Vechea aşezare Thira includea şi un teatru de 1500 de locuri, realizat în secolul al II-lea şi poziţionat pe panta situată mai jos de strada principală. Din micul univers al Thirei nu putea să lipsească sacrul. În inima muntelui se află o grotă dedicată lui Hercule şi lui Hermes, iar cel mai important templu era cel ridicat în cinstea lui Apollo Karneios.
Mi s-a părut incredibil faptul că într-un loc atât de stâncos şi abupt se poate dezvolta un întreg oraş, cu atâtea clădiri impresionante. Pentru că setea de aventură nu mi se potolise, am decis să cobor pe partea cealaltă a muntelui, spre Perissa. Am urmat poteca îngustă ce făcea slalom printre stânci, cu grijă mare la fiecare pas. Din când în când, mă opream să-mi trag sufletul şi să admir peisajul.
Satul se zărea deja în depărtare, la adăpostul stâncii măreţe, iar panorama era completată de câţiva nori delicaţi, răsfiraţi pe cer. Soarele spre apus lumina cald pereţii duri ai muntelui, astfel că m-am bucurat de o panoramă spectaculoasă. Până am ajuns jos, la Perissa, deja se întunecase. M-am plimbat puţin pe plaja pustie şi apoi am dat un tur al localităţii. Este mai mică decât Kamari şi mai liniştită, sau cel puţin aşa am găsit-o eu în acea seară de final de vară. Valurile răscolite de vântul puternic scoteau un zgomot surd, ca o melodie agitată, aşa că am închis ochii şi m-am lăsat furată de frumuseţea momentului. Perissa este scena unde se desfăşoară una dintre cele mai frumoase plaje din Santorini, cu o lungime de 7 kilometri şi beneficiind de marca “Blue Flag”, care garantează standarde ridicate de calitate. În paralel cu plaja se întinde o promenadă cu baruri, taverne şi magazine. Satul propriu-zis se află mai departe de malul mării, iar aici se înalţă câteva bijuterii vechi, printre care biserica Agia Irini (Sf. Irini, de la care provine numele insulei) şi biserica Timios Stavros (Sfânta Cruce).
Pentru a mă întoarce în Kamari, am decis să iau autobuzul, care însă întârzia să apară. După aproape o oră de aşteptat, se strânsese deja ceva lume şi mă întrebam dacă nu ar fi mai bine s-o iau din loc şi să mă interesez de un loc de cazare pentru noapte… Într-un final, a venit. Cu ocazia asta, am mai dat o tură şi prin Fira, căci nu exista maşină directă spre Kamari. Noroc că autobuzele circulau până târziu şi transportul nu a fost o problemă.