Matematicianul Dan Barbilian, poetul Ion Barbu s-a născut la Câmpulung Muscel, la 18 martie 1895. Ion Barbu, bunicul poetului, era zidar în mahalaua „Omul de piatră”. Tatăl poetului, Constantin I. Barbu, își latinizează numele, devenind Constantin I. Barbilian. Familia se muta frecvent, după slujba de judecător a tatălui, de la Rucăr, la Bălcești, Argeș, de la Topoloveni – Leordeni, Stâlpeni, Muscel.
Copilăria și adolescența
Clasele primare le face la Câmpulung și Roman, liceul la Pitești, Câmpulung și București („Sfântul Lazăr”). Spațiul copilăriei și amintirile ei vor fi evocate în balada „După melci”. Pasiunea sa pentru câini, pasiune începută în copilărie, se va prelungi toată viața, ajungâng să le scrie câinilor „fișa vieții”: anul nașterii și al morții, adăugând la aceasta și o șuviță de blană.
Locul care i-a rămas întipărit ca fiind cel mai frumos din copilăria sa a fost Bălceștiul. La moartea tatălui său, în 1939, Ion Barbu îl va vizita: clădirea judecătoriei unde lucrase tatăl său se transformase în cârciumă, mulți din bătrânii satului amintindu-și-l pe judecător în lupta lui cu avocații hrăpăreți.
La gimnaziu se împrietenește cu un elev mai mare care îl inițiază în literatură și științe exacte. Era pasionat de latină, însă mai târziu se orientează spre matematică. Descoperise în biblioteca tatălui său 17 volume din „La grande encyclopedie” și începuse să colaboreze la gazeta matematică.
Colaborarea la „Gazeta matematică” devenise centrul existenței sale. În adolescență îl admira pe profesorul de matematică Ion Banciu. Mai târziu, un alt profesor, Alexandru Rossetti, rămâne uimit de modul în care elevul Dan Barbilian dădea câte 2 – 3 soluții la o problemă, în fața căreia toți stăteau muți. La Liceul „Sfântul Lazăr” a obținut premiul I la matematică, depășindu-i pe cei din clasa a VIII-a. Era lăudat de Țițeica și devenise considerat un geniu matematician. Se înscrie în 1914 la Facultatea de Științe, de matematică, audiind și cursuri la Facultatea de Filosofie.
Matematica și poezia
Odată cu începerea războiului în 1916 se refugiază în Moldova. La Iași intră la Școala militară de artilerie de la Copou. Se împrietenește cu Tudor Vianu, prietenie care îi va direcționa și activitatea spre poezie, în urma unui pariu de a scrie un caiet de poezii.
În 1917 locuia în gazdă pe strada „Trei Ierarhi”. Prietenia cu literații, descoperirea lui Baudelaire și mai cu seamă a lui E. A. Poe îl vor face să lase matematica pe locul doi. Intră în școala de geniu de la Huși.
Scrisese câteva poeme: „Lavă”, „Arca”, „Ființa”. Debutul i l-a făcut Al. Macedonski în revista sa literară „Literatorul”, publicându-i poezia „Ființa”, în 1918. Fire independentă, nonconformistă, Dan nu se acomoda cu defilările și tratamentul la care erau supuși elevii școlii campaniei de geniu. Nu reușea să țină nici rândurile, nici alinierea, fiind mereu cu gândurile în altă parte. Va fi trimis în arest după ce îl făcuse „ridicol” pe comandant. Mâncarea de la cantina săracilor era rea, dar când a găsit și gândaci în ea, s-a revoltat iar, fapt pentru care a mai primit câteva zile de arest.
Tifosul făcea ravagii în Moldova. Fără bani, demoralizat și singur, fără știri de la părinți, își găsește liniște în scris. O prietenă a familiei îi dă bani pentru drumul la București. Face un popas la Giurgiu, la părinți. La un an după debut, merge la Eugen Lovinescu cu toate poeziile sale. Acesta îl publică în „Sburătorul”, revista sa. Semnează cu numele bunicului său, Ion Barbu, ca pseudonim.
Își ia licența în 1920. Locuia la București, la ruda sa, Zâna. Ducea o viață de boem, prin cafenele literare, „Corso”, „Aventuri”, făcând plimbări lungi, neavând bani de transport. Amintirile copilăriei, ținutul Muscelului, germinau material pentru volumul său „După melci”.
La cenaclul lui Lovinescu încearcă să o cucerească pe H. P. Bengescu. Aceasta, pentru a nu-l refuza direct (primindu-i astfel florile și poeziile), îi spune că le-ar trebui o insulă pustie, doar pentru ei. Replica i-a frânt avântul, deoarece nu găsea posibil ca el să stea cu o femeie pe o insulă, având o fire libertină. Scrie „Nastratin Hogea”, „Isarlâk”, „Domnișoara Hus”.
În 1922 este trimis de către profesorul Țițeica, cu un ajutor modest al ministrului instrucției, în Germania, la Gottingen, pentru a-și da doctoratul. Va avea mai multe escapade cu diverse blonde. S-a îndrăgostit de o pictoriță, Helga, pe care o va regreta toată viața, însă aceasta l-a abandonat din cauza firii lui libertine.
Se căsătorește cu Gerda Hossufelder în țară, la Giurgiu, în 1925. Ea îl va ajuta să își revină din patima pentru cocaină și eter, pe care o dezvoltase în Berlin.
Se va stinge din viață în anul 1961, din cauza cancerului la ficat.
Ion Barbu a îmbinat în mod strălucit cariera de matematician, mergând la congrese internaționale, cu cea de poet. Mirajul poeziei a culminat cu volumul său din 1930 „Joc secund”.
