Mihai Eminescu – ”Omul deplin al culturii românești”

Eticheta folosită de către marele filozof Constantin Noica pentru a caracteriza o personalitate atât de complexă și controversată cum a fost Mihai Eminescu rămâne cea mai potrivită, cea mai sugestivă și edificatoare.

La 166 de ani de la nașterea sa, Mihai Eminescu se bucură printre români de o celebritate uneori ciudată. Cu precizarea că aproape nu există român care să nu-i cunoască numele, Eminescu este adorat, celebrat, admirat, invidiat și hulit deopotrivă. Și, desigur, necitit. De la cei care țin să-l canonizeze, la cei care-i cântă și recită poeziile, de la cei care se întrec în a-i aduce laude folosind epitete care mai de care mai complicate și obscure, la cei care îl înjură că au picat BAC-ul din cauza lui, de la cercetătorii care se străduie să aducă la lumină alte și alte interpretări ale operei sale, la ”scriitorașii” care consideră că nu au loc în istoria literaturii române din cauza lui și că opera sa este anacronică, românii își aduc aminte de Eminescu măcar la 15 ianuarie și la 15 iunie, în fiecare an. El continuă să încarneze un simbol național și să stea acolo sus, pe piedestalul pe care a fost ridicat după moartea sa.

Ce le spune, totuși, Eminescu românilor la atâta timp după moartea sa? Cum este el receptat astăzi sau, mai degrabă, ce ar trebui să știe despre el și opera lui generațiile de astăzi?

Primul impact pe care îl are cititorul operei eminesciene este cel încercat în contact cu poezia sa. Intensitatea liricii sale, forța imaginilor sale poetice îl îndreptățesc într-adevăr să fie numit primul mare poet al literaturii române. Opera poetică eminesciană nu este ușor de parcurs și poate fi receptată pe mai multe nivele de lectură. Primul și cel mai simplu este, desigur, cel al poeziilor scurte, cu o muzicalitate deosebită, fapt ce a și ușurat transformarea lor în romanțe apreciate de public. Al doilea nivel este cel al iubitorului de poezie, al cititorului de literatură bună, care poate aprecia un act de cultură autentic, de valoare, așa cum este lirica eminesciană antumă și postumă. Ultimul nivel de cunoaștere și receptare a operei eminesciene constituie apanajul specialiștilor, cercetători, critici și istorici literari.

O a doua uimire a cititorului de azi poate fi aceea că Eminescu a fost un scriitor complet, care a avut ambiția și talentul de a încerca și reuși toate genurile literare: poezie, proză, teatru, jurnalism. A fost pasionat de istorie și filozofie, a tradus lucrări științifice (Gramatica limbii sanscrite a lui F. Bopp, Critica rațiunii pure a lui I. Kant, Arta reprezentării teatrale de Th. Rotscher), a urmat, în perioada studiilor universitare cursuri de fizică, anatomie, economie politică, știa limbi străine, clasice sau moderne, era, într-un cuvânt, un spirit enciclopedic.

Întinderea cunoștințelor sale era uimitoare, așa cum poate aprecia oricine face efortul de a parcurge manuscrisele eminesciene. De aceea, o frază care aparține aceluiași mare filozof, C. Noica, îl descrie cel mai bine pe Eminescu – omul de cultură: ”Omul acesta a trăit cu suferința de a nu ști tot.”

Și dacă oricine rămâne uimit în fața operei, a artistului de geniu care este Eminescu, același lucru se întâmplă și în fața Omului Eminescu. Scriitor–model, el este de o rară exemplaritate umană: corect, loial, drept, demn, necruțător, în primul rând cu sine, pentru că a muncit până la epuizare, apoi cu greșelile celorlalți, pe care nu le uita și ierta. Și-a iubit țara, poporul, limba. A dus limba română până la acea perfecțiune rară care poate fi întâlnită în paginile creatorilor de geniu. Nu s-a umilit și nu a negociat nimic, a fost categoric atunci când avea un punct de vedere, nu s-a lăsat cumpărat nici de laude, nici de poziție socială. A fost, în schimb, încercat de destin, de suferințe și de boală.

Eminescu este al nostru al tuturor, pentru că imaginea lui, cea a unei personalități artistice unice și a unui om de o valoare excepțională în contextul cultural românesc este aceea transmisă de sistemul de învățământ, de mijloacele mass-media și de istoria noastră culturală. Putem avea, însă, fiecare dintre noi, un Eminescu al său. În funcție de lecturi, de propria sensibilitate, de capacitatea de receptare și interpretare a unui bun cultural comun, așa cum se poate descrie fenomenul Eminescu, fiecare dintre noi putem trece informațiile prin filtrul propriu și le putem așeza pentru a realiza imaginea creatorului și cea a omului.

Credem că Eminescu n-ar fi dorit să fie preamărit, lăudat, cântat, sanctificat. El a scris pentru noi și probabil singura lui dorință ar fi fost aceea de a fi citit, pentru ca munca lui să nu fi fost în van.

De ziua lui, să-l citim pe Eminescu!