Mihail Sadoveanu este unul dintre scriitorii canonici, din Programa de Bacalaureat 2020. Potrivit acestei noi Programe de Bacalaureat, pentru anul şcolar 2019 – 2020, revizuită în condiţiile impuse de pandemia de coronavirus, de starea de urgenţă şi de întreruperea cursurilor, scriitori canonici sunt: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, George Călinescu, la care se adăugă Titu Maiorescu (Criticismul junimist) şi Eugen Lovinescu (estetician al modernismului românesc interbelic).
Pentru Subiectul al III-lea al probei scrise la Limba şi literatura română, elevii trebuie să construiască un eseu referitor la o operă aparţinând unuia dintre aceşti autori, raportând-o la o direcţie/curent literar, încadrând-o corect într-un gen/specie literară, apelând la strategii de analiză adecvate textului şi folosind un limbaj variat, nuanţat, corect. Pentru a veni în sprijinul pregătirii elevilor, oferim câteva sugestii de analiză şi interpretare referitoare, în acest articol, la un tip de roman interbelic – romanul mitologic – aparţinând scriitorului canonic Mihail Sadoveanu.
Mihail Sadoveanu – Romanul mitologic “Creanga de aur”
Romanul mitologic dezvoltă, la nivelul de suprafaţă al discursului narativ, convenţiile romanului realist, în structura de adâncime putând fi interpretat ca un text alegoric, iniţiatic sau ezoteric, in care sunt valorificate mituri, simboluri, texte sacre, relevante fiind, de exemplu, în literatura universală, opere precum: “Jocul cu mărgele de sticlă”, de Hermen Hesse, “Omul fără însuşiri”, de Robert Musil, “Ciuma”, de Albert Camus etc.
“Creanga de aur”, de Mihail Sadoveanu, considerată a fi “cea mai tulburătoare şi fermecătoare carte a lui Mihail Sadoveanu” (Paul Georgescu), se defineşte ca roman-parabolă, roman filosofic şi metafizic, basm, poveste de iubire, “Utopie dacică” (Nicolae Manolescu), aspecte surprinse într-o continuă suprapunere de planuri, care fac insesizabilă graniţa dintre realitate şi mit.
“ Creanga de aur”, de Mihail Sadoveanu – valenţele simbolice ale titlului
Titlul cărţii, prin valenţele sale simbolice, proiectează evenimentele într-un tipar arhetipal. În toate culturile arhaice, de la cea greco-romană, la cultura celtică sau germanică, “creanga de aur” sau “creanga de vâsc” este “simbolul luminii care permite explorarea întunecatelor peşteri ale Infernului, în afara oricărui pericol şi fără a pierde sufletul (…). Ea reprezintă forţa, înţelepciunea şi cunoaşterea” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, “Dicţionar de simboluri”).
Nu întâmplător, aceasta metoforă-simbol – “Creanga de aur” – apare o singură dată în romanul sadovenian, în replica de despărţire pe care protagonistul cărţii o adresează Mariei: “Iată, ne vom despărţi (…) dar ceea ce este între noi acum, lămurit în foc, e un aur/creanga de aur care va luci în sine, în afară de timp”.
Alexandru Paleologu, în “Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu”, observă că o astfel de “creangă de aur” l-a ajutat pe Kesarion Breb, personajul principal, să poată ieşi din “Infern” împreună cu “împărătiţa” Maria, pe care tot el o adusese acolo. Despărţirea lor, în spaţiul terestru, şi unirea lor, prin iubire, în eternitate, este ieşirea din Infernul în care au fost nevoiţi să coboare (căci “Aleşii” trebuie să coboare în Infern) şi intrarea, prin suferinţă, “în ordinea definitivei înţelegeri, care e cea mai mare iubire”.
Structură, discurs, planuri narative, secvenţe relevante pentru temă şi pentru viziunea despre lume in romanul “Creanga de aur”
Cu o arhitectură tradiţională, romanul “Creanga de aur”, de Mihail Sadoveanu, cuprinde 17 capitole, structurându-se după tehnicile “povestirea în ramă” şi “povestirea în povestire”, primul capitol având o funcţie de “Prolog”, cu timpul fixat în contemporaneitatea autorului (1926/1930). Se apelează la o convenţie frecventă în literatura Renaşterii, dar şi mai târziu, în epoca Iluminismului şi a romantismului, aceea a “manuscrisului” preluat şi transmis.
Autorul ficţiunii este profesorul Stamatin care, în 1926, conduce un grup de studenţi într-o expediţie speologică, în “Tara necunoscută”, în Bucegi. După moartea acestuia, în 1930, cu ocazia altei expediţii, se găseşte, în biroul său, un manuscris adresat naratorului din primul capitol (unul dintre studenţi), care va face cunoscută povestea.
Dintr-un amplu monolog al profesorului Stamatin, din primul capitol, reiese faptul că, în expediţiile sale, în realitate, el era în căutarea “Peşterii Magului”, exponent al vechii civilizaţii dacice: “Bătrânul mi-a deschis înţelegerea eresurilor – spune profesorul Stamatin – a datinelor, a descântecelor, a vieţii intime a poporului nostru, aşa de deosebită de civilizaţia orăşenească. Acest neam trăieşte încă în trecut”.
Începând cu al doilea capitol, acţiunea se petrece în Dacia prefeudală (între anii 780 – 797), locul schimbându-se în funcţie de evoluţia protagonistului: pe “Muntele Ascuns” (capitolele al II-lea – al III-lea), în Bizanţ (capitolele al IV-lea – al XVI-lea), şi, din nou, pe “Muntele Ascuns” (capitolul al XVII-lea).
Cel de-al 32-lea Decheneu, preot al lui Zalmoxe, hotărăşte plecarea în călătoria iniţiatică a lui Kesarion Breb, care va deveni al 33-lea şi ultimul Decheneu. Acesta trebuie să afle dacă “popoarele noii legi”, a ortodoxiei, “sunt mai fericite” şi dacă “preoţii legii noi au sporit cu un dram înţelepciunea”.
În ample pasaje descriptive, sunt prezentate locurile cele vechi ale Daciei, “cu ostroave de omăt sub brazi”, cu “poieni în care de veacuri domnea liniştea, iar sălbăticiunile codrului nu aveau nicio sfială”. În maniera specific sadoveniană, oamenii înşişi sunt văzuţi “cu firea şi sufletul lor… schimbătoare şi furtunoase, nestatornice şi viclene ca apele, ca vânturile şi ca tot văzduhul”. Este imaginea unei naturi atemporale şi misterioase.
Călătoria lui Kesarion Breb, adică desăvârşirea prin cunoaşterea misterelor lumii, înseamnă şapte ani petrecuţi în Egipt (nerelataţi în carte) şi încă zece ani în Bizanţ, corespunzători, în plan simbolic, coborârii în “Infern”: “Acolo (n.n. in Bizanţ) toate erau întocmite să pară un paradis. Însă toate cele omeneşti sunt părere şi sub lumină viermuiesc putreziciunile”. Împărăteasa Irina, a Bizanţului, “luptătoarea pentru ortodoxie”, conduce autoritar, în vreme ce Constantin, fiul ei, urmaşul la tron, este “apăsat de plictis” şi “stăpânit de demon”, prin “destrăbălarea trupului”.
Inteligent, cu o capacitate ieşită din comun de a citi şi de a interpreta gândurile oamenilor, Kesarion Breb se dovedeşte un observator şi un interpret mai bun decât localnicii al vieţii sociale, politice şi religioase a Bizanţului.
Capitolele următoare ale istoriei bizantine (al V-lea – al IX-lea) stau sub semnul “căutării miresei” (pentru Constantin), acest nucleu narativ valorificând arhetipul “Cenuşăresei” şi motivul “condurului” – o insistenţă pe ceremonialul mitic specifică prozei lui Mihail Sadoveanu.
Secvenţele în care sunt descrise ţinuturile Amniei sunt semnificative pentru estomparea graniţei dintre realitate şi mit: “Acolo-i raiul lumii şi buricul pământului, acolo sunt livezi cu mere de aur şi cântă pasărea măiastră la ferestre împodobite cu mărgăritare”. Maria însăşi este o apariţie de poveste: “Deşi era o copilă neştiutoare şi abia acum începea a cunoaşte lumea, ca un fluture în cel dintâi zbor de primăvară, în ochii ei erau gânduri şi vedenii care nu se potriveau cu mişcarea agitată din jur”.
Întâlnirea lui Breb cu Maria, “vedenie a frumuseţii eterne”, reprezintă începutul iubirii interzise. După nunta împărăteasca, semnele prăbuşirii în profan se înmulţesc. Constantin îşi părăseşte adesea soţia, pe Maria, lupta pentru putere devine acerbă, Maria va fi izolată în palatul de la Halki, iar Teosva, soţia lui Filaret (bunica Mariei) se stinge din viaţă.
În aceste împrejurări are loc ultima întâlnire dintre Kesarion şi Maria, “la ceasul plecărilor şi al despărţirilor”. Predestinat unei misiuni sacre, protagonistul, ca un adevărat erou tragic, va alege datoria, revenind în Dacia mai înţelept prin suferinţă şi după ce a ajuns să înţeleagă ce înseamnă istoria şi noua religie: “Se ducea acum într-o călătorie fără întoarcere (…), ştiind că va fi cel din urmă slujitor al Muntelui Ascuns”.
Condiţia personajelor
Numele personajului principal îi trădează natura duală: “Kesarion” (din neamul Cezarilor, Alesul) exprimă latura sa spirituală, iar “Breb” face referire la unul dintre animalele totemice ale dacilor (castorul), “Neamul Brebilor” fiind poporul străvechi de sub “Muntele Om”.
Într-un interviu din 1955, Mihail Sadoveanu mărturisea că personajul său “aduce din vechime un ideal de înţelepciune înaltă, el fiind un conducător spiritual hrănit la Şcoala filosofică a Orientului antic”.
Portretul acestui personaj simbolic, arhetipal, se realizează frecvent prin intervenţiile naratorului omniscient: “Pe fruntea lui, între ochi, gândul cel fără hodină săpase trei linii în chip de triunghi, care întotdeauna stăteau înclinate una către alta”, aluzie la litera Delta, simbol al divinităţii. Cunoaşterea lumii şi autocunoaşterea îl maturizează pe Kesarion Breb. Plecase în călătorie “sprinten şi înalt”, iar la întoarcerea în Dacia, din Bizanţ, “în coama-i mare începeau să înflorească cele dintâi fire albe”.
Criticul literar Marin Mincu subliniază “sublimul” şi “tragismul” personajului lui Mihail Sadoveanu, natura sa problematică şi contradictorie, taumaturg şi geniu romantic. “Părea singur în mulţime şi ridicat deasupra ei. Părea într-un pustiu al propriului suflet”, spune episcopul Platon despre Kesarion.
Proba supremă a renunţării la condiţia umană este iubirea-suferinţă – la vederea Mariei, “inima lui de pulbere îl umili, primind lovitura unei clipe singură în veşnicie şi nemuritoare”. “Nimic însă din plăcerile lumeşti nu pătează seninătatea androginica a lui Kesarion. Mărturisirea iubirii faţă de Maria este, în fapt, ispăşirea, eliberarea catharctică” (Marin Mincu).
Ultima imagine a protagonistului este cea a Ascetului, desprins total de lume, acceptând şi asumându-şi sacrificiul: “El ridică braţele (n.n. asupra tuturor) privindu-i cu ochi îngheţaţi şi ştiind că va fi cel din urmă slujitor al Muntelui Ascuns”.
Dacă, prin raportare la istorie – basm – mit, Kesarion este Monahul – Mesagerul – Alesul, Maria, în mod similar, este Soţia (împăratului Constantin) – Prinţesa (Mireasa) – Jertfa. Are un destin tragic, pentru că şi ea este “Aleasa” căreia i se cere sacrificiul de sine. Portretul ei fizic subliniază constant tiparul “frumuseţii eterne”: “Păr negru şi greu, ochi mari, adumbriţi de gene lungi (…). Era un dar al cerului, era o armonie mlădioasă”.
În ziua nunţii, trăieşte intens presentimentul jertfirii: “Între acele marmuri lucii (…) se simţea străină şi depărtată de sine însăşi, ca o jertfă din vechi şi întristate poveşti”.
Imaginea Mariei este în contrapunct cu cea a lui Constantin, iar Kesarion este singurul care înţelege de ce destinul a ales ca ea să stea alături de viciosul Constantin: “Ca nelegiurea lui de astăzi să se arate şi mai înfricoşată”.
Mihail Sadoveanu, prin vocea naratorului omniscient, insistă, în final, pe gesturile ritualice ale ultimei întâlniri dintre Kesarion şi Maria: “Împărătiţa veni şi plecă fruntea pe umărul Egipteanului”. Şi ea se va despărţi definitiv de lumea care a jertfit-o, călugărindu-se la Prinkipo.
“ Creanga de aur”, de Mihail Sadoveanu – concluzie
Referindu-se la romanul “Creanga de aur”, de Mihail Sadoveanu, criticul Paul Georgescu sublinia că: “Multiplicitatea de structuri şi suprapunerea de planuri nu tulbură limpezimea epică şi cursivitatea lecturii”. Esenţială este atmosfera susţinută mereu de discursul narativ stilizat, îndelung elaborat, cu fraze ceremonioase, care amintesc de timpuri îndepărtate, şi care este emblematic pentru stilul lui Mihail Sadoveanu.
Romanele lui Mihail Sadoveanu, “Creanga de aur” în mod special, reprezintă un univers estetic deschis, care “reintemeiază spaţiul geografic, spiritual, moral, filosofic al existenţei naţionale, eternizându-i conştiinţa” (Zaharia Sangeorzan). Iar scriitura devine ea însăşi un ritual, din care se nasc perpetuu sensuri şi semnificaţii.
