Prin vastitatea creatiei sale, Mircea Cartarescu a patruns adanc in cadrul literaturii universale, remarcandu-se atat ca prozator si poet, cat si ca eseist si publicist. Asupra operei sale si-au pus amprenta de-a lungul timpului numerosi factori, insa Mircea Cartarescu a reusit sa schimbe radical literatura romaneasca, atat proza, cat si poezia, prin noile teme abordate, teme care se incadreaza in curentul numit postmodernism.
Inclinatia spre poezie a scriitorului optzecist Mircea Cartarescu a facut posibil debutul sau editorial in anul 1981 cu volumul intitulat Faruri, vitrine, fotografii…, un volum in care poate fi observata cu usurinta biografia poetului. Volumul cuprinde cinci secvente, intitulate Caderea, Calea regala, Fotografii, Georgicele si Jocuri mecanice, reprezentand poezia de inceput a lui Mircea Cartarescu, o poezie bruta, nerafinata, fara extrageri sau adaugari de versuri, recuperand in acelasi timp realul. Ceea ce se remarca in acest volum este avalansa de obiecte, varietatea ritmurilor si a stilurilor lirice, trecerea de la amanuntul biografic la simbolurile cosmice. Mircea Cartarescu renunta la stilul inalt, carcteristic poemului modernist, dar nu paraseste in totalitate temele modernitatii. Astfel, poetul este capabil de a construi lumi prin forta limbajului, deoarece pentru poet lumea poate exista doar prin intelegerea sa, iar cea mai buna cale de intelegere a lumii este reprezentata de cuvinte.
Volumul care a insemnat debutul in universul liric pentru Mircea Cartarescu, Faruri, vitrine, fotografii…, ascunde biografia sa prin redescoperirea realului, prin obsesia totului care va influenta intreaga sa opera literara, prin perspectiva pe care o are asupra lumii, insemnand transpunerea cotidianului in creatia lirica, focalizarea pe amanunt, amalgamul de obiecte. Limbajul poetic al acestui volum nu este unul fructuos, este sec, greu, poeziile avand caracteristicile poemului standard postmodern. Volumul cu care Mircea Caratrescu a debutat reprezinta un labirint in cautarea propriului eu, a individualitatii si a realitatii, a totului, o reconstructie a universului prin cuvinte, mai bine spus prin reutilizarea unor vechi limbaje poetice intr-o lume demitizata, realista, peste care banalul si-a pus amprenta. Antropocentrismul si imanentismul sunt repere ce pot fi usor semnalate in acest volum, deoarece atentia este concentrata atat asupra spatiului cat si asupra fascinantei biografii a eului creator, a sentimentelor nerafinate, a senzatiilor, poetul incercand sa redescopere lumea si sa se redescopere pe sine. Mai mult decat atat, legatura dintre poezie – cititor este una inedita, cititorul participand la reinterpretarea universului.
Cel de al doilea volum de poezii al lui Mircea Cartarescu a aparut în anul 1983, fiind intitulat sugestiv Poeme de amor. Sentimentul erotic este reinventat prin metoda folosita des de catre Mircea Cartarescu, care consta in prelucrarea cu sensibilitate a vechilor procedee ale liricii erotice, coborate de aceasta data intr-un peisaj citadin, inundat de imagini ale unui Bucuresti fabulos, orasul reprezentand decorul sentimentului erotic si în acelasi timp al intamplarilor.
Volumul Totul a aparut in anul 1985 si reprezinta o sinteza a imaginarului individual cartarescian. Volumul de poezii Totul prezinta diferite moduri de raportare la totalitate, poetul incercand sa cuprinda intreg universul si sa il comprime, aceasta tehnica fiind una hiperbolizanta, dar in acelasi timp comica si ironica. Limbajul poetic poate fi caracterizat din perspectiva totalitatii, deoarece este foarte interesant modul in care poetul amesteca registrele lexicale, fiind vorba despre o manipulare prin limbaj. Marile teme ale literaturii, in frunte cu erosul, sunt concentrate intr-un joc literar transpus intr-o realitate de suprafata. Poeziile acestui volum reprezinta o metoda prin care poetul reuseste sa cerceteze viata si universul. Prin descoperirea propriei corporalitati, adica a propriei constiinte, poetul incearca sa revalorizeze intregul.
Volumul Nimic ofera o noua si cu totul diferita perceptie asupra poeziei lui Mircea Cartarescu. Pentru unii cititori poezia aceasta poate fi socanta, insa confesiunea si implicarea emotionala sunt mult mai mari. Odata cu regasirea poemelor, putem spune ca poetul se regaseste pe sine. Mai mult decat atat, poezia lui Mircea Cartarescu reprezinta totul sau nimic deoarece nimicul face parte din tot, si totul din nimic, iar universul sau liric este unul complet. Limbajul acestui volum imprumuta cu adevarat registrul stradal, citadin, fiind unul mai liber spre vulgar, insa reprezinta exprimarea si gandurile directe ale eului creator, limbajul constiintei sale. Versurile par mult mai fade în comparatie cu versurile savuroase, explozive, ale volumelor anterioare.
Punctul de intersectie al universului liric cu cel narativ este reprezentat de un moment foarte important pentru universul operei lui Mircea Cartarescu, si anume epopeea postmoderna Levantul, aparuta in anul 1990. Procedeul intertextualitatii este cel care sta la baza Levantului. Pe langa acesta, alte procedee specifice literaturii postmoderne sunt biografismul, tehnica imbinarii colajelor, introducerea unor elemente ale vietii cotidiene, care contrasteaza cu elementele lumii înfatisate de autor.
Prima opera in proza a lui Mircea Cartarescu a aparut in anul 1989, fiind intitulata Visul, aceasta fiind inclusa in editia integrala aparuta in anul 1993 intitulata Nostalgia. Faptul ca numele cartii prin care Mircea Cartarescu a debutat in proza este Visul aduce in prim plan o caracteristica a imaginarului artistic cartarescian, prin simbolistica visului, care face parte din existenta, fapt care poate fi receptat in proza sa prin consemnarea viselor sale nocturne, pasaje intregi infatisand lumea visului in raport cu lumea reala.
Urmatorul roman al lui Mircea Cartarescu este Travesti, aparut in 1994. Travesti prezinta viziunea unui narator aflat la varsta de 34 ani, dublul varstei la care se raporteaza in prezentarea evenimentelor. Astfel, el prezinta doua perceptii diferite, ale adolescentului si ale individului ajuns la varsta maturitatii.
Obsesia continua a totului se poate regasi, in forma cea mai bine conturata, atat la nivel compozitional cat si la nivelul continutului, in trilogia Orbitor. Romanul Orbitor cuprinde trei volume care, privite in ansamblu, formeaza totul, prin imaginea simbolica a fluturelui. Prin trilogia Orbitor, Mircea Cartarescu reuseste sa reia temele utilizate in romanele anterioare, insa talentul sau scriitoricesc uimeste si de aceasta data. Este un roman in care autobiograficul se impleteste cu fantasticul si cu vizionarul.
