Născut la 2 decembrie 1935, în casa învățătorilor Ana Profira și Eugen Labiș din Mălini, județul Suceava, Nicolae Labiș aduce în literatura noastră mărturia adolescenței, ca prefigurare a maturizării. Poezia sa este manifestul unei generații ce a cunoscut războiul și foametea în anii copilăriei, pentru ca mai apoi să fie entuziasmată de comunism, o doctrină ce abia apărea.
Participarea afectivă directă se îmbină la Labiș cu dezbaterea cerebrală, poezia sa fiind străbătută de înalta tensiune a descoperirii lumii, cum se poate observa în poezia sa Confesiuni: „Ce larg mă simt și lacom și niciodată plin!/ Sorb prin pupile lumea și-n taină cu auzul,/ Nepotolit ca-n fața paharelor de vin/ Ce-mi scapără-n mustață stropii limpezi ca hurmzul.”
Din copilărie, este atras de desen, spectacol și scenă. Universul miraculos al literaturii populare și culte i l-a dezvăluit bunica de pe mamă, Zamfira Cojocaru, în a cărei casă din Humulești își petrecea vacanțele, fiind înrudit după aceasta direct cu Ion Creangă.
Tatăl său era un vânător pasionat care, împreună cu fiul său, colinda pădurile, dealurile și munții din jurul satelor Poiana Mărului, Văleni. Astfel a putut Nicolae Labiș observa Rarăul, Giumalăul, pădurile de brazi, căprioarele, cerbii, păsările, urșii, lupii, amintiri ale fondului său afectiv, cu care mai târziu va umple pagini întregi. După ce tatăl său este recrutat și pleacă la război, el rămâne acasă cu mama sa care îl învață să citească, înainte de a merge la școală.
În 1946 părinții îl înscriu în clasa întâia, la liceul „Nicolae Gane” din Fălticeni, unde va fi un elev eminent. Va participa în 1951 la concursul pe țară de limba și literatura română, obținând premiul întâi. Va merge la redacția revistei „Viața Românească”, în București, unde va debuta cu „Gazeta de stradă”.
La sfatul lui Constantin Ciopraga părăsește Fălticeni și se înscrie la liceul „Național” din Iași. În 1952, este admis la școala de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”, București, unde va fi redactorul revistei școlii, audiind cursuri susținute de: Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu. După absolvirea școlii, va lucra ca redactor la „Contemporanul”, apoi la „Gazeta literară”.
Face parte din seminarul de „Măiestrie literară” condus de poeta Veronica Porumbacu. Va publica versuri în aproape toate publicațiile literare, devenind foarte cunoscut și apreciat.
Se înscrie la Facultatea de Filologie, însă o abandonează în favoarea scrisului. Publică „Moartea căprioarei”, tipărește „Rapsodia pădurii”, „Primele iubiri”. În 1956 participă la lucrările conferinței pe țară a tinerilor scriitori. Publică „Primele iubiri” și „Puiul de cerb”. Între 20 și 21 de ani va scrie toate piesele majore: „Meșterul”, „Cozma Răcoare”, „Baladă”, „Marina” etc..
Poezia lui Labiș este poezia unei permanente lupte interioare, al cărei sens este adevărul, binele, frumosul.
Apărut în 1956, când Labiș nu împlinise încă 21 de ani, volumul său de debut „Primele iubiri” adună o selecție de poezii publicate în diverse reviste. Talentul său precoce este remarcat în întreaga țară. În acest volum, poetul reconstituia o obligație spirituală, în etapele esențiale. Sunt evocate copilăria la țară, pădurile seculare, pâraiele limpezi. Poezia este descoperită prin contactul direct cu folclorul, seninătatea zilelor copilăriei fiind întunecată de realitatea dură a războiului. Tatăl pleacă pe front, așteptarea celor rămași fiind figurată simbolic, un spațiu cu nămeți uriași în care un zurgălău sună stingher în aerul înghețat. Când se termină războiul, tatăl se întoarce slăbit și schimbat. În „Moartea Căprioarei” poetul va evoca întoarcerea părintelui și situația familiei și locurilor: seceta abătută asupra țării, ogoarele arate de obuze, foametea și vânătoarea împreună cu tatăl său.
Autobiografia se întrepătrunde cu aspectele politice și sociale care animă lumea, după eliberare. Nostalgia pentru copilărie este strâns legată de dorința de puritate, pădurea fiind reprezentată ca o soră înțeleaptă, în fața căreia poetul se confesează.
Acordurile grave din volumul „Lupta cu inerția” conduc la revelația puternică a dragostei și simultan la revelația sensului comunist al existenței, când ideile revoluționare trezesc în conștiința adolescentului N. Labiș un răsunet profund.
Personalitatea artistică a lui Labiș nu a atins în dezvoltarea sa impetuoasă stadiul deplinei împliniri. Mort la 21 de ani, într-un stupid accident de tramvai (sau premeditat de securiști), poetul rămâne imaginea adolescentului genial.
Rănit, cu coloana vertebrală secționată, N. Labiș a fost transportat în noaptea de 9 spre 10 decembrie la spitalul de urgență, unde avea sa îi dicteze prietenului său Aurel Covaci versurile testamentare ale „Pasărei cu clonț de rubin”. A fost înconjurat și vegheat zile și nopți, de întregi generații, trecând în lumea umbrelor la 22 decembrie 1956.
Imaginea sa rămâne cea a adolescentului genial, frate spiritual cu iluminatul vagabond Rimbaud, adolescentul ce își pune patetic marile probleme, bântuit de aprige lupte interioare, cel ce a comunicat într-o viziune originală și adâncă frământările și aspirațiile acestei vârste, fiind poetul unei generații, solidar cu epoca sa, sub semnul revoluționar. Eugen Simion avea să îl numească „buzduganul unei generații”.
