Chiar dacă tindem să credem că ghetoul este o creaţie nazistă, acesta îşi are originile în perioada medievală. În Europa medievală evreii aveau restricţii în ceea ce priveşte locul unde puteau trăi, restricţii ce în mod obişnuit se aplicau oraşelor, ei neavând dreptul să locuiască în interiorul lor.
Exemple se pot găsi de-a lungul întregii istorii. În 1290 Eduard I a expulzat toţi evreii din Anglia, aceştia având dreptul să se întoarcă în ţară abia în vremea lui Oliver Cromwell în 1655, iar în 1791 Ecaterina cea Mare a creat în vestul Rusiei o zonă unde puteau trăi majoritatea evreilor, ei având interdicţie în anumite oraşe.
Până la un anumit punct, faptul că le era permis să trăiască doar în anumite zone nu a creat o problemă pentru evrei din moment ce iudaismul ca religie îi încuraja să locuiască lângă alţi evrei şi lângă instituţiile lor religioase.
Chiar dacă ei au fost liberi să vină şi să plece în interiorul oraşelor în care locuiau, până la mijlocul secolului al XIX-lea deja existau cartierele evreieşti în multe oraşe poloneze. Acest lucru era posibil mai ales în locuri unde proprietari erau regii polonezi. Evreii erau obligaţi să trăiască doar în anumite zone, care de cele mai multe ori se aflau în afara oraşului deoarece oraşele respective erau considerate oraşe creştine.
Cu toate acestea, evreilor le era permis să facă comerţ cu ceilalţi locuitori creştini şi chiar să închirieze magazine în zonele creştine. În cadrul oraşelor ce aparţineau de biserica creştină le-a fost interzis să locuiască până prin anii 1861-1862.
Spre deosebire de oraşele mari, oraşele mici din provincie ce aparţineau aristocraţiei primeau fără probleme evreii din cauza beneficiilor economice pe care le aduceau respectivelor zone.
Antisemitismul a fost la bază specific numai anumitor zone, nu era sentiment general. El a apărut pe baza fanatismului religios şi din invidie pe averea evreilor.
Uneori antisemitismul s-a manifestat sub forma pogromurilor, cele mai notorii fiind sub conducerea lui Bogdan Chmielnicki, care între 1648 şi 1656 a ucis undeva la 500 de mii de evrei din Polonia şi Ucraina. Acest număr nu a mai fost depăşit până în anii Holocaustului.
În martie 1881 are loc asasinarea ţarului Alexandru al II-lea în Sankt Petersburg ce duce la declanşarea unui nou val de violenţe împotriva evreilor. Violenţele au determinat emigrarea în masă a evreilor din Rusia şi Polonia în partea de vest a Europei, proces ce a durat până la izbucnirea Primului Război Mondial.
Pogromurile din perioada anilor 1903-1906 a dus la creşterea numărului de evrei ce se îndreptau din est spre vest. Odată ajunşi în partea de vest a Europei, ei au ales să se adune în aceleaşi zone ale oraşelor în condiţiile în care nu mai erau obligaţi să o facă.
Ceea ce au făcut naziştii a fost să înlăture această alegere, făcându-o obligatorie. Chiar dacă ghetourile în adevăratul sens al cuvântului nu au fost introduse în cadrul Reich-ului, ci au apărut în ţările ocupate de nazişti, efectul lor a fost în mod intenţionat letal.
Ghetourile puteau fi deschise permiţând o oarecare comunicare cu exteriorul, sau închise fiind izolate de orice contact, dar toate aveau în comun anumite caracteristici; clădirile erau deteriorate, condiţiile sanitare erau îngrozitoare, mâncarea era puţină şi de o calitate foarte proastă iar materialele medicale lipseau. Totuşi, cel mai trist este că aproape toţi locuitorii ghetourilor au avut un sfârşit asemănător; au murit fie de foame, boli sau epuizare în interiorul lor, fie în lagărele morţii în afară.
Iniţial, ghetourile erau gândite ca fiind temporare şi reprezentau concentrări ale evreilor în aşteptarea unei decizii cu privire la „soluţia finală a problemei evreieşti”.
Politica faţă de evrei a suferit schimbări în momentul în care germanii şi-au dat seama că îi pot folosi la diferite munci înainte să-i trimită în lagăre.
Nu toate oraşele aveau un ghetou, politica fiind mutarea evreilor din satele şi oraşele mici în oraşele mari unde puteau fi controlaţi mai uşor. În zonele ocupate de nazişti se aflau sute de ghetouri ce variau ca mărime de la 445 de mii de locuitori în cel din Varşovia la unele ce aveau doar câteva familii în zonele rurale.
Din momentul în care politica faţă de evrei devenise evidentă, în interiorul ghetourilor se formează celule de rezistenţă. Nu multe au reuşit să se organizeze împotriva naziştilor şi chiar dacă unele au reuşit, nu au avut nici un succes.
Ghetourile naziste au fost descrise de către un deţinut ca fiind „ închisori fără acoperiş” dar ele au fost mult mai rele. Dacă un condamnat la închisoare poate avea o perspectivă de supravieţuire, pentru cei închişi în ghetouri nu exista aşa ceva. Ei ştiau că soarta lor avea să fie la fel, chiar dacă urma să se întâmple lent sau rapid.
În pofida faptului că există mărturiile supravieţuitorilor şi jurnalele celor care nu au supravieţuit şi putem să ne facem o idee despre cum a fost, totuşi nu vom putea niciodată înțelege cu adevărat disperarea din vieţile celor din ghetourile naziste.
