Am fost învățată să respect atât trecutul, cât și pe cei care mi-au lăsat moștenire, din vremuri demult apuse, cultul pentru respectul lor. Drept urmare, nu pot să nu mă întristez sau să nu iau atitudine, când văd cum profanarea locurilor încărcate de istorie și spiritualitate reprezintă, pentru unii, motiv de distracție.

Clarisa Iordache

Sunt în fața ultimului obiectiv turistic din Țara Luanei: Peștera lui Dionisie Torcătorul! Lung a fost drumul până aici și ți l-am povestit, pas cu pas. Știi acum cât de greu ajunge un om, printre hățișurile munților Buzăului, umblând pe cărări bătute de urși, până la finalul unui asemenea traseu. Ziua aceea de septembrie încă văratic, plină de soarele despre care îți povesteam cum ne privea leneș plimbându-se pe deasupra noastră de la un capăt la altul al cerului nu se terminase încă. Și dacă la Agatonul Nou și cel Vechi povesteam cum ți se taie respirația când ești față în față cu istoria ta, aici, la Dionisie Torcătorul, ai parte de un alt spectacol. Zona este de o sălbăticie impresionant de frumoasă. Trunchiuri de copaci, doborâți de furtuni stau martori încă de neclintit în fața forței naturii. Nu se aud manele de nicăieri. Nici vocile altor oameni. Doar zumzetul pădurilor și glasul vântului care abia adie printre frunze.

Câțiva dintre noi simțeau oboseala drumului. Curios lucru, deși ne apropiam de capătul lui, unii au preferat să se întoarcă pe același traseu anevoios. I-aș spune inconștiență dar cum poți judeca din exterior când îi ajunge altui om preaplinul unei expediții? Romăsesem 14 din cei 20 câți am plecat prin Țara Luanei în zori. Restul, cum spuneam, au ales alte cărări. Mai târziu, avea să-mi pară rău pentru cei care nu au mai ajuns să vadă această gură de rai.

Clarisa Iordache

Nu o vezi de departe. De fapt, dacă urmezi traseul pe care am mers eu, drumul prin pădure te scoate fix în gura acestei peșteri a lui Dionisie. Coama muntelui e și aici dezgolită de vegetație, din loc în loc, doar prin părțile esențiale, cum s-ar spune. Ce nici măcar nu ghicești este faptul că, odată ajuns aici, parcă tot în juru-ți te pune la încercare. Și testele prin care trebuie să treci nu sunt deloc ușoare. Nici în ceea ce privește curajul, nici forța fizică și, cu atât mai mult, credința.

Clarisa Iordache

Pentru că Peștera lui Dionisie Torcătorul nu este un loc foarte accesibil, mai ales celor slabi de înger. Te afli în fața unui colos de piatră, cocoțat pe trupul masiv al muntelui. Și singura cale să intri în acea peșteră este o scară de lemn, cam șubredă. Și poate nici acest detaliu nu e de natură să impresioneze încă pe cei hotărâți să-și atingă scopurile. Dar ce-ar fi să îți spun că scara aceasta, singura care te duce de altfel spre vortexul temporal al credinței de pe aceste meleaguri se sprijină cu un capăt de gura peșterii și cu celalalt, de o stâncă la fel de golașă, aflată la aproximativ 20 de metri mai jos de peșteră? Și dacă nici acum nu te-ai înfiorat destul, trebuie să-ți mai spun că între cele două puncte de sprijin ale scării, practic între cele două blocuri masive de stâncă, nu e nimic. Gol. Un hău imens se cască sub tine. Aproximativ 30-40 de metri… de nimic. Poți privi pământul aflat la mare distanță de tălpile tale. Și singurele puncte de sprijin în care îți pui întreaga viață și credință sunt capetele scării, sprijinite de doi bolovani imenși.

Într-adevăr, îți trebuie ceva curaj să te cațeri pe scara aceea. Și, sub nicio formă să nu dai dovadă de slăbiciune, uitându-te printre trepetele ei, la hăul care se cască amenințător, sub tine. Dar stai, aventura ta nu s-a terminat! Scara nu se sprijinea de fapt în gura peșterii, decât cu un singur picior. Afli asta abia când ești la jumatea ei și privești în sus, întrebându-te cu fiecare respirație dacă o să reușești să ajungi acolo. Și cred că nu e nevoie să mai spun că, din 14 temerari care reușisem să batem drumul până aici, doar șase s-au încumetat să urce pe scara aceea șubredă.

Clarisa Iordache

Eu simțeam că picioarele îmi sunt niște fuioare moi, de lână. Dar nu puteam ceda. Am pășit pe prima treaptă și, ca la fiecare încercare, după primul pas știi că nu mai e cale de întors. Am urcat încet, cu inima tremurând, toate treptele, trăgând cu ochiul din când în când, la hăul acela amenințător. E o senzație ciudată, ca și cum te-ai gândi că cerul te poate azvârli oricând înapoi în neant, în urma unui singur pas greșit de-al tău. Dar aici, la Dionisie, cerul îi ajută pe cei curajoși, iar gura peșterii, de formă dreptunghiulară a fost săpată în așa fel încât să nu poți intra decât în genunchi.

Citește și:  Alger - Algeria: Orașe de vizitat

Clarisa Iordache

Odată ajuns aici, te izbesc multe: răcoarea peșterii, pereții plini de cruci de tot felul, dar, mai ales, de graffiti realizate de cei care au ajuns în aceste locuri, fără a avea nimic de-a face cu respectul pentru patrimoniu, credință sau cultură. Peștera a fost „tapetată” cu lut moale, pentru a asigura un minim de confort, isihastului Dionisie.

Cine era Dionisie însă? Unul dintre cei mai apreciați schimonahi de la schitul Fundătura, aflat în apropiere, Dionisie a luat calea schimniciei încă din tinerețe. A găsit această peșteră aflată la patru metri deasupra pământului, într-un bloc masiv de piatră. I-a săpat intrarea de formă dreptunghiulară, precum și două mici ferestre, în arc frânt. De dimineață, până seară aducea slavă lui Dumnezeu, în micul altar pe care îl amenajase în peștera sa. Cea mai mare parte a timpului o petrecea aici, în rugăciune, îndurând frigul, foamea, dar, mai ales, ispitele la care îi era supus sufletul. Peste 30 de ani a trăit în acest fel în peștera sa. I se spunea Torcătorul, deoarece zilnic torcea lână adusă de ucenicii săi, din satele din apropiere. O dată pe săptămână cobora din peșteră pentru împărtășania pe care o lua de la Schitul Fundătura. Apoi, revenea între pereții de stâncă, trăgând scara în interiorul peșterii, ca nimeni să nu poată ajunge aici.

Clarisa Iordache

Peștera a fost locuită după moartea sa de către ucenicii pe care îi formase, până în secolul al XIX-lea când a fost părăsită. Din păcate, nu definitiv, după cum o arată graffiti-urile și numele celor care i-au călcat pragul de atunci.

Șase oameni s-au încumetat în ziua aceea de septembrie să calce pe urmele lui Dionisie. Nu știu cât a trecut de când urcasem în peșteră. Știu doar că aici, între pereții de stâncă, îți regăsești liniștea sufletului. Privești cum se nevoiau alții în trecut și înveți să apreciezi toate valorile care ar trebui să fie definitorii pentru o națiune: de la istoria ei, la oamenii care au scris-o, la ce ți-au lăsat moștenire și până la credința care i-a ajutat să facă toate acestea. Unele sentimente nu se pot descrie în cuvinte. Și, dacă mai devreme ți-am spus cum e să nu simți pământul sub tălpi, lăsându-ți viața doar într-un singur picior de scară, acum trebuie să-ți spun că ce poți simți în peștera aceasta, ține doar de inflexiunile sufletului tău.

Clarisa Iordache

Eu știu doar că e unul dintre acele locuri în care nu ajungi ușor, dar, odată ajuns, răspalta pentru toată nevoința ta e pe măsură. Și pentru că începea să se lase seara, a trebuit să las și eu în urmă peștera lui Dionisie. Nu înainte de a-mi mai testa încă o dată curajul la ieșirea din peșteră, pe aceeași scară șubredă, privind toată panorama magnifică și, totodată, atât de amințătoare, care se deschidea sub ochii și pașii mei.

A fost un test această ultimă destinație din Țara Luanei. Un test pe care eu l-am trecut. Un test al credinței, răbdării, smereniei, al încrederii în oamenii de lângă mine și în forțele nevăzute care m-au ajutat pe scara aceea. Un test fără de care eu nu aș fi fost completă azi și nici n-aș fi avut ce să-ți povestesc.
Clarisa Iordache

M-am bucurat când, după vreo jumătate de oră de mers de la Peștera lui Dionisie Torcătorul, am întâlnit în drumul nostru o stână. Ne apropiam de oameni, coboram din sălbăticie, în lumea animată a satelor buzoiene. E un sentiment de împlinire la capătul acestui drum. O ușurare cumva, gândindu-te că ai ajuns întreg înapoi. Însă, inima și gândurile îți rămân multă vreme în acele locuri. Uitându-mă în urmă, prin Țara Luanei, la Bisericuța din Aluniș, Piatra Îngăurită, Agatonul Nou, Agatonul Vechi, Bisericuța lui Iosif și Peștera lui Dionisie Torcătorul am avut senzația că părăsesc un loc sacru. Altarele sfinte ale creștinilor medievali au rămas în urmă acum. Dar ceea ce reprezintă ele pentru unii oameni va rămâne viu. Ca o flacără eternă care arde întru veșnicie, vorbind cu limbi de foc despre un singur lucru: credința adevărată.

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate fără acordul scris ala acestuia!

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.