Rememorând vacanţa de pe coasta Amalfi, am încercat să-mi amintesc senzaţiile trăite în fiecare sat în parte, cu ajutorul fotografiilor. Chiar dacă în cele mai multe dintre ele culorile sunt şterse, iar peisajul acoperit de ceaţa densă, albicioasă, privind imaginile surprinse în Positano mi-a revenit viu în minte mirosul atât de puternic al mării. Sigur, toate micile localităţi sunt scăldate de apele Mediteranei, însă la Positano această senzaţie a fost accentuată de lăcomia valurilor sărate. Păreau că vor să înghită plaja cu totul, spărgându-se ameninţător pe faleza pustie, poate din dorinţa de a ajunge până la casele agăţate de stânci, într-un echilibru monumental.
Am ajuns în Positano într-o zi cu adevărat întunecată, fără nicio rază de soare, oricât de fragilă. Şi aici, clădirile par că se întrepătrund şi cresc una din alta, ca şi cum ar fi altoite, parte a aceluiaşi organism natural. Din loc în loc se mai zăresc coroanele unor copaci sau petice de vegetaţie ce acompaniază casele vechi, colorate în alb, roşu, galben sau portocaliu. Totuşi, lipsa luminii, umezeala din abundenţă şi pojghiţa lăptoasă a ceţii transformaseră pitorescul sat într-un loc aproape pustiu, cu turiştii refugiindu-se prin cine ştie ce magazine şi restaurante, în căutarea căldurii mediteraneene.
Am stat puţin pe plaja principală, Spiaggia Grande, privind hipnotizată la dansul valurilor. În largul coastei se află un mic arhipelag, Li Galli, numit şi “Le Sirenuse” datorită legendelor care spun că aici îşi găseau refugiu sirenele. N-am văzut niciuna, probabil că se speriaseră şi ele de vântul puternic şi de ploaie, preferând să stea în adâncul mării. Văzut dinspre plajă, Positano seamănă cu o cochilie colorată, împodobind stâncile dure ale munţilor Lattari.
După ce m-am jucat de-a prinselea cu valurile, m-am îndepărtat de plajă şi am urcat pe străduţele abrupte spre coama muntelui, de unde să pot curpinde cu privirea toată frumuseţea întinsă sub ochii mei. În unele locuri, încadrată de case şi felinare, se iveşte marea. Îmi venea să pozez fiecare deschizătură de felul ăsta, căci albastrul ei părea incredibil de aprins, aproape electric, pe fundalul tern al pereţilor.
Pe unele case am zărit plăcuţe cu mesaje simpatice, care personalizează locul respectiv cu gânduri sau îndemnuri: “Casa mea e deschisă soarelui, prietenilor şi oaspeţilor”, “Curăţenia şi liniştea sunt semne ale civilizaţiei, să le respectăm”. Mi-a plăcut atenţia la detalii a locuitorilor şi faptul că-şi îngrijesc casele cu bucurie.
De pe marginea unei străzi aflată la înălţime mi-a atras atenţia o bancă din fier forjat, prin forma sa bombată, creată ca o continuare din grilajul gardului. Picăturile de ploaie îi conturau braţele negre, ca nişte mici mărgăritare de sticlă. Plimbarea prin Positano m-a făcut curioasă cu privire la trecutul acestui loc atât de impresionant.
Denumirea localităţii Positano este legată de o legendă frumoasă, care spune că, în secolul al XII-lea, o corabie ce transporta o icoană bizantină a Fecioarei Maria trecea prin apele mării Tireniene, aproape de o mică aşezare. Vântul bătea cu putere, iar marinarii nu reuşeau să controleze nava. În toată această agitaţie, s-a auzit o voce care spunea “Posa, posa!”, adică “Opreşte aici!”, voce despre care oamenii şi-au dat seama că vine de la Fecioara din icoană. Marinarii au îndreptat corabia spre ţărm, iar de la această întâmplare au dat numele satului. Icoana a fost dăruită localnicilor, însă povestea nu se termină aici. Portretul Fecioarei Maria a fost dus în biserica Sfântului Martir Vito, patronul protector al localităţii (în prezent, această biserică nu mai există). Cu toate acestea, a doua zi, icoana dispăruse din biserică şi, în mod miraculos, a fost găsită aproape de mare, pe un teren pustiu. Locuitorii din Positano au considerat că a avut loc o minune şi au decis să contruiască exact în acel spaţiu o nouă biserică, dedicată Fecioarei Maria.
Astăzi, biserica Santa Maria Assunta veghează ţărmul mării, ridicându-se în piaţa principală a satului. Ţiglele cupolei, colorate în gri închis, galben şi alb, desenează forme geometrice ferme, ce ies în evidenţă de la depărtare. Zidurile bisericii sunt colorate la rândul lor în galben, o nuanţă ce aminteşte de lămâile atât de celebre ale coastei amalfitane. Din păcate, coloritul este afectat în unele locuri de trecerea timpului. Sub ploaie, biserica mi s-a părut tristă, însă cupola m-a fascinat prin conturul său rotunjit şi detaliile simple. Îmi imaginez că vara, sub strălucirea soarelui, edificiul renaşte, în contrast cu albastrul puternic al mării.
Istoria bisericii Santa Maria Assunta este strâns legată de mănăstirea benedictină Sfânta Maria, fondată la jumătatea secolului al X-lea şi atestată documentar în secolul al XI-lea. Partea interesantă e că legenda tabloului are ceva adevăr în ea, căci icoana bizantină a ajuns într-adevăr în secolul al XII-lea la Positano. Însă nu din întâmplare, ci la iniţiativa călugărilor benedictini, care călătoreau în corăbiile lor pe rutele comerciale de-a lungul coastei Italiei.
Aspectul actual al lăcaşului de cult datează din secolul al XVIII-lea, când edificiul a trecut prin ample lucrări de renovare, care au durat circa cinci ani, mai exact în perioada 1777 – 1782. Interiorul este împărţit în trei nave, iar de-a lungul zonelor laterale se află mai multe capele. Deasupra altarului principal se ridică un mic sanctuar, având în centru icoana bizantină recent restaurată. În apropierea bisericii se înalţă turnul clopotniţei, ridicat în anul 1707.
Există şi o altă variantă care explică numele satului, dincolo de cea vehiculată de legendă. Conform cronicilor catalane ale lui Ramon Muntaner, datând din perioada medievală, se pare că numele “Positano” provine de la “Passata”, adică “Satul din trecătoare”, deoarece la acea vreme aşezarea era accesibilă doar prin pasul Montepertuso. De la “Passata” denumirea a evoluat în “Pasitano”, iar apoi “Positano”.
Positano a luat naştere în secolul al IX-lea, în jurul mănăstirii Sfânta Maria, fiind ulterior extins. Structura urbană a localităţii s-a modificat după anul 1268, aceasta adoptând sistemul de străzi înguste caracteristic coastei Amalfi, cu clădiri urcate pe stâncă, fortificaţii şi turnuri de veghe. Afectată de inundaţii în secolul al XIV-lea, iar apoi devastată de piraţi, localitatea a renăscut începând cu secolul al XVIII-lea datorită poziţionării pe o rută comercială importantă. Ulterior, Positano a decăzut din nou şi s-a transformat într-un sat sărac de pescari, mulţi locuitori alegând să emigreze. De-abia după construcţia şoselei care şerpuieşte de-a lungul coastei, satul a putut începe să-şi pună în valoare potenţialul turistic, înflorind din punct de vedere economic. Vechile clădiri istorice au fost transformate în hoteluri de lux, iar satul de pescari a devenit una dintre perlele coastei Amalfi, fiind frecventat de turişti bogaţi. Personalităţi renumite au fost fascinate de Positano, declarându-se încântate de frumuseţea regiunii şi de clima blândă. M. C. Escher, John Steinbeck, Pablo Picasso, Paul Klee, Franco Zeffirelli sau Elisabeth Taylor sunt doar câteva dintre celebrităţile care s-au îndrăgostit de-a lungul vremii de Positano.
Positano găzduieşte numeroase festivaluri şi sărbători religioase, majoritatea pe timp de vară, când turiştii iau cu asalt staţiunea şi apele limpezi de pe coasta Amalfi. N-am ajuns până acum la vreun astfel de eveniment, nicăieri în lume, însă mi-ar plăcea să iau parte, bănuiesc că atmosfera e cu totul şi cu totul specială. Cele mai importante sărbători religioase din Positano sunt pe 15 iunie (San Vito), 2 iulie (la biserica Maria SS. delle Grazie din Montepertuso) şi 15 august (Adormirea Maicii Domnului). În plus, în Positano au loc şi o serie de manifestări culturale, cum ar fi decernarea Premiului Internaţional pentru Arta Dansului, în onoarea marelui coregraf şi dansator rus Leonide Massine.
După câteva ore petrecute în Positano, am plecat spre o nouă locaţie, păstrând în minte şi în suflet mirosul sărat, proaspăt al mării.
