Uimirea, admiraţia, adoraţia, veneraţia – puterea sentimentelor care ne pot schimba viaţa. Cum le putem experimenta?

Uimirea, adoraţia, veneraţia, nu neapărat în sens religios, ci ca emoţii profunde şi neaşteptate, ca atitudini de admiraţie, de respect, de preţuire deosebită pentru cineva sau ceva, sunt sentimente care ne pot schimba viaţa. Socrate, în antichitate, spunea că “Înțelepciunea începe cu mirare”, iar un alt filosof, contemporan, Bertrand Vergely, scria într-unul dintre eseurile sale că : “A fi uimit înseamnă a nu mai fi îngrijorat și a te bucura, cu recunoștință, de ceea ce se întâmplă în viaţa ta”.

În psihologie, uimirea este definită ca sentimentul pe care îl trăim în faţa a ceva mult mai mare, mai cuprinzător, mai puternic decât noi, este capacitatea de a găsi bucuria, farmecul, poezia lucrurilor şi a evenimentelor din jurul nostru şi la care nu se poate ajunge decât dacă avem o minte deschisă şi dacă reuşim să revizuim modul nostru obişnuit de vedea lumea.

Copiii experimentează astfel de stări în mod natural, spontan, în timp ce adulţii, prinşi în vârtejul evenimentelor cotidiene, cu miliarde de imagini, sunete, mirosuri, senzaţii, dominaţi adesea de frică, anxietate, resentimente, şi-au pierdut această capacitate.

Am putea să fim fascinaţi, într-un mod autentic, de zborul unei păsări, de imaginea unei flori, de un răsărit sau de un apus de soare, de o operă de artă etc., dar “nu mai avem timp”, suntem prea preocupaţi să avem “controlul” asupra realităţii, nu mai avem predispoziţia necesară, nu mai suntem conectaţi la ceea ce are mai profund interioritatea noastră.

Chiar şi adoraţia religioasă, în epoca actuală, tinde să devină o stare superficială, declarativă, inautentică, rece, fără o adevărată conştiinţă spirituală, prizonieră în profan, chiar dacă nu conştientizăm sau nu vrem să recunoaştem acest fapt.

“Uimirea” care schimbă vieţi – câteva exemple

În 2003, doi psihologi, Dacher Keltner și Jonathan Haidt, au publicat un studiu în care definesc “uimirea” ca senzaţia de “vastitate”, asociată cu nevoia de “acomodare”, ceva ce se află la limita între o mare bucurie şi o oarecare nelinişte. “Vastitatea” se referă la aspecte care nu se încadrează în experienţele de cunoaştere obişnuite, iar “acomodarea” la deschiderea minţii către noi moduri de gândire.

Uimirea, adoraţia, veneraţia, emoţia până la lacrimi pot fi generate de perfecţiunea naturii, de opere de artă, de descoperiri ştiinţifice, de ceremonii religioase sau de lucruri din realitatea imediată, în faţa cărora oamenii îşi reevaluează ideile sau credinţele.

Efectul “vederii de ansamblu” şi copleşitoare emoţii

Într-un interviu, un astronaut pensionar, care a lucrat la bordul ISS (Stația Spațială Internațională), mărturisea că, văzând planeta din spaţiu, lucrând alături de alţi astronauţi din alte ţări, a fost copleşit de un sentiment de “uimire” pură, care i-a schimbat esenţial modul de a gândi: “Am primit cu toată fiinţa această schimbare cognitivă – spunea acesta – pe care am simțit-o privind planeta fără granițe și cu o singură rasă, rasa umană, şi care m-a făcut să mă simt mult mai conectat cu toți cei din jurul meu. Am simţit că avem un scop comun – să ducem umanitatea înainte”.

Uimirea copleşitoare, care îţi poate schimba irevocabil gândirea şi înţelegerea lucrurilor, a fost sentimentul pe care l-a mărturisit şi William Shatner, actorul care l-a interpretat pe Căpitanul Kirk, în „Star Trek”, şi care a zburat în spațiu pe 13 octombrie 2021 (actorul având vârsta de 90 de ani), în cel de-al doilea zbor al Blue Origin.

La întoarcerea pe Pământ, el a ținut un discurs emoționant despre experiența profundă, dată de “efectul de vedere de ansamblu”, pe care astronauții îl simt adesea: “Nici nu pot să spun în cuvinte – mărturisea actorul – acest aer, care ne ține în viață, este mai subțire decât o aşchie. Este nemăsurat de mic atunci când gândești în termeni de univers. Peste tot în altă parte pare a fi un abis vast de goliciune fără viață, cu excepția Pământului, casa noastră. M-am gândit că tot ce am cunoscut, iubit sau experimentat există acolo jos, pe acea minge albastră minusculă, izolată și fragilă”.

O frumuseţe care îţi taie respiraţia

Edgar Mitchell, astronaut in misiunea Apollo 14, mărturisea şi el că acolo, în spaţiu, de unde Pământul se vede ca un bob de mazăre albastru, fragil şi superb – o frumuseţe care îţi taie respiraţia – se dezvoltă “o conștiință globală instantanee, o orientare către oameni, o nemulțumire intensă față de starea lumii și o constrângere de a face ceva în acest sens. De acolo, de pe Lună, politica internațională pare atât de meschină. Vrei să iei un politician de gât și să-l târăști un sfert de milion de mile afară și să-i spui: „Uită-te la asta…”.

Uimirea, admiraţia, adoraţia, veneraţia nu se decretează…

Nu toţi putem să ajungem în spaţiu şi să trăim, în felul acesta, momente autentice de admiraţie, de uimire, să ne resetăm maniera de a gândi despre lumea aceasta, despre viaţă în general, dar putem să ne resuscităm această capacitate pierdută după perioada copilăriei, când aproape totul ne fascinează şi ne entuziasmează.

Uimirea, admiraţia, adoraţia, veneraţia nu se decretează, aşa cum nici “Fericirea nu se decretează, nu se convoacă, se cultivă şi se construieşte puţin câte puţin, în timp”, după cum spunea Matthieu Ricard, doctor în biologie moleculară, dar care trăieşte, astăzi, în singurătăţile Tibetului.

Începând cu 1972, când s-a stabilit în Tibet, a reînvăţat ce înseamnă extazul în faţa unui colţ din natură, a înţeles că este nevoie de inteligenţă, de empatie, de altruism, pentru ca omul să-şi redobândească fericirea pierdută şi să nu rămână prizonier al fricilor, neputinţelor, al voinţei altora. “Uimirea, minunea – spunea Matthieu Ricard – pot să apară în orice împrejurări, în zâmbetul unui copil, într-un gest de bunătate, în splendoarea unui peisaj montan etc. E frumos să fii uimit, e tragic să nu poți fi”.

Ca şi în cazul sentimentului religios, uimirea, adoraţia, indiferent de situaţia care le generează, reprezintă punctul de pornire al cunoaşterii, în special al cunoaşterii de sine, deoarece estomparea ego-ului face loc unei înţelegeri mai largi şi mai profunde a vieţii. La nivel spiritual, uimirea, adoraţia înseamnă a fi ancorat în prezent, departe de orice gând, dorință, pasiune, regret, vinovăție, mască.

Uimirea, admiraţia, adoraţia, ca stări de spirit – cum pot fi cultivate?

Psihologii definesc uimirea ca o stare de spirit, “un plus de sens” în faţa unei situaţii neaşteptate, asemănătoare cu ceea ce, cu un termen în vogă, se numeşte serendipitate – adică un moment semnificativ, important, fericit, pentru cel care ajunge la o astfel de stare, care ignoră limitele pe care noi, oamenii, le-am creat de-a lungul timpului, care ţine de inspiraţie, hazard, subconştient şi care poate conduce la realizări extraordinare sau ne poate face să înţelegem ceea ce nu am căutat sau nu am înţeles la un moment dat.

Pentru a cultiva aceste predispoziţii şi pentru a ajunge în situaţia de a experimenta astfel de stări, ar trebui să ţinem seama de câteva sugestii ale psihologilor, cum ar fi: să nu încercăm să controlăm totul, să acceptăm neprevăzutul, să fim atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, să ne ascultăm emoţiile, să acceptăm schimbarea, surpriza, să avem capacitatea de a admira frumosul, creativitatea, ineditul, să evităm plictiseala, dezamăgirea, să avem bucuria de a experimenta.

Diverse studii arată că şi cuvintele pe care le folosim au legătură cu viziunea noastră asupra realităţii din jur. Limitele limbajului semnifică limitele viziunii despre lume. Inclusiv expresii banale de felul: “am fost plăcut surprins de…”, “am descoperit cu mare interes că…”, “am avut o surpriză plăcută în…”, “am simțit o mare bucurie când am văzut că…”, “Este grozav că…” etc. pot schimba semnificativ percepţia noastră asupra realităţii.

Stările care dizolvă graniţele şi limitările

Uimirea, adoraţia, veneraţia, atunci când (şi dacă) le experimentăm, ne arată că, de fapt, nu există granițe, cu excepția celor pe care le creăm în mintea noastră sau prin comportamentele noastre.

“Un om care nu mai este capabil să trăiască uimirea, minunea – mărturisea şi Albert Einstein – practic încetează să mai trăiască”. Uimirea în faţa vieţii nu este un sentiment îngust, nu înseamnă naivitate, este o revelaţie care dizolvă graniţele şi limitările şi, spre deosebire de plăcerile banale, nu provoacă dependenţă.

Este o perioadă potrivită, aceasta, de sfârsit de an, să ne reconsiderăm reacţiile emoţionale, să incercăm să descifrăm mai mult in privinţa resorturilor noastre interioare si a raporturilor cu realitatea, să consolidăm, prin sentimente pozitive, echilibrul fragil dintre afect, gândire, spirit, dintre noi si lumea care ne provoacă in atât de diverse feluri, in fiecare zi.