De câţiva ani de zile, m-am îndrăgostit de Grecia. De fapt, a fost dragoste la prima vedere. Când ajung în Bulgaria, mă iau cu mâinile de cap: şosele luuungi, pustii, peisaje cam dezolante, oameni foarte puţini, drumuri străjuite de locuinţe zdrenţăroase. În benzinării sau cocioabe cu pretenţie de magazine nu intru, pentru că personalul de acolo nu vorbeşte decât limba locală şi nu e deloc prietenos. Căldura tipic bulgărească nu este pe placul meu. E prea uscată şi apăsătoare. Uneori e chiar mai cald în Bulgaria decât în Grecia.
După vreo patru ore de traversat această minunată ţară vecină, se ajunge, în sfârşit, la frontiera cu Grecia. Graniţa are însă caracter de secret de stat, nu dai de ea decât după bâjbâieli, enervare şi câteva ture făcute în jurul unui panou care te anunţă că aproape ai ieşit din Bulgaria, dar nu îţi dă nicio mână de ajutor, arătându-ţi direcţia respectivă. An de an, aceeaşi poveste – maşinile cu numere de România se rătăcesc lângă vamă.
În 2012, am pornit spre Grecia cu destinaţia Vourvourou. Nu ştiam prea multe despre acest loc. Aflasem că este foarte ieftină în raport cu Thassos, unde mai fusesem vreo doi ani la rând.
Vourvourou ăsta se află în Halkidiki, ceea ce, din punctul meu de interes, înseamnă cu vreo două ore de mers cu maşina în plus, faţă de Thassos. Am rezistat cum am rezistat, dormind mai multe ore în şir şi sperând că timpul va zbura mai repede. Deşi am plecat din România cu noaptea în cap, în Vourvourou am ajuns destul de târziu, în jurul orelor 16.00. Eram trei cupluri şi rezervasem în avans, printr-o cunoştinţă comună, trei camere într-o vilă de bun gust. Când ajungem însă la faţa locului, lucrurile se complică. Patronul ne anunţă oarecum scandalizat că am întârziat şi nu mai avem la dispoziţie decât două camere. Ne face favorul de a ne caza şase tineri în două camere duble. Evident, refuzăm şi ne luăm un pic la harţă.
– Am rezervat trei camere cu vreo cinci săptămâni în urmă, ce aţi făcut cu una din camerele noastre? Vrem avansul înapoi şi renunţăm la celelalte două camere. Ne ducem calabalâcurile de la concurenţă!
Grecul se îmbunează brusc. Stai aşa că mai are o cameră, ce cameră, e apartament! Ni-l dă la preţ redus. Numai că nu e în vila respectivă, ci în vila de vizavi, aşezată în câmp, fără vedere la mare. Ne imploră s-o vedem măcar. Noi, fetele, ne ducem. Vila era foarte departe de cea la care rezervasem camerele, deci din start urma s-o refuzăm. Dar, curioase din fire, am ţinut să vedem camera. Pierdere de timp. O căzătură de baracă, cu pretenţii de vilă. Apartamentul era, la origine, o biată cămăruţă cu una din laturi mai mare decât celelalte. Nu se făcuse curăţenie după ultimii clienţi. Enervate, am insistat din nou să ne mutăm la concurenţă – chit că nu ştiam care e aia şi dacă are camere libere. Atunci grecul mai scoate un as din mânecă. A treia cameră ne-o dă în aripa cea nouă a vilei sale.
– Păi de ce nu zici, domne, aşa? Pentru ce nu ne-ai dat de la început camera?
– A, păi, să vedeţi, aripa cea nouă a vilei mele nu e a mea, ci a lui frati-miu!
Bun, trecem peste asta şi ne cazăm. Erau vreo 40 de grade. Mergem în camere, facem un duş, ne schimbăm şi pornim în Vourvourou pe urma teraselor cu mâncare. Nu există decât două. Una este localizată pe plajă şi pe cât e de simplă, pe atât de bine te face să te simţi. E atmosfera aia grecească, tipică, de relaxare, lâncezeală, bere, lămâie, tzatziki, nisip, faţă de masă pe care o ia vântul. A fost aşa plăcut că am stat vreo două ceasuri la masă. Când a venit nota de plată – şoc! Prea IEFTIN! Mai luăm un rând de băuturi.
Cu burţile pline şi cu bani în buzunar, pornim la shopping. Şi mergem. Şi mergem. Nu există decât vreo patru magazinaşe, două dintre ele vând alimente, fructe, legume, băutură, dulciuri tradiţionale şi chestii de igienă, iar celelalte două fac comerţ cu suvenire lucrate manual sub ochii clienţilor, îmbrăcăminte şi ceva dispozitive pentru supravieţuire în apa mării. Nu am putut cumpăra decât un pepene şi nişte bomboane.
Seara, nu prea e nimic de făcut în Vourvourou. Vila se învăluie în tăcere, pe stradă nu trece nimeni. Nu există baruri sau măcar terase unde să asculţi muzică dată tare. Am jucat cărţi şi ne-am culcat.
A doua zi de dimineaţă, am ieşit pe balconul camerei. Priveliştea era colosală. Nicăieri nu m-am bucurat de o astfel de privelişte: grădina verde a vilei era marcată de un bar deschis şi o terasă foarte intimă unde nu se serveau însă decât băuturi, cafea şi îngheţată. La capătul grădinii era plaja, micuţă, lungă, cu apă azurie şi nisip fin. La graniţa dintre grădină şi plajă străjuia un copac enorm, înalt şi cu o coroană bogată ce se revărsa asupra nisipului, ţinând umbră celor leşinaţi de căldură. În zare, înconjurat de nori, precum o arătare misterioasă, se vedea Muntele Athos.
Plaja din Vourvourou nu este tocmai cea mai reuşită. Aşa că am preferat să ne urcăm în maşină şi să pornim spre golfuleţele renumite ale zonei. Am dat peste cel puţin trei plaje de vis (Blue Lagoon, Lagonisi, Agios Oros), aproape toate situate în golfuri şi oferindu-ne nu doar o privelişte superbă, ci şi servicii foarte comerciale. Fiecare dintre plaje era prevăzută cu bar, mese şi scaune, canapele din ratan, şezlonguri ordonate. Preţurile erau foarte mici, nu se plătea accesul, în schimb trebuia să cumperi o băutură sau un desert în suma de unu sau doi euro.
Se putea mânca chiar bine pe plajă şi, la fel ca peste tot în Vourvourou, ieftin. Dar, pe lângă mâncare şi băutură, nu aveam ce cumpăra. Am fost de mai multe ori la Lidl Vourvourou, unde am încercat să aruncăm cu banii.
Ca şi suvenire pentru cei de acasă, nu am luat nimic. Nu aveam ce. Erau câteva rame de oglindă pictate manual, câteva peisaje naturale, oglinzi de perete şi servicii de porţelan, dar fiind realizate de însuşi proprietarul magazinului, se vindeau cam scump. De exemplu, o ramă de perete costa în jur de 20 de euro, având dimensiuni foarte reduse.
Am găsit şi un minihotel în Vourvourou (cred că de două stele), cu o terasa foarte plăcută, unde se mânca din cale afară de bine, mult şi ieftin. Servirea cădea în sarcina unui ospătar şef extrem de prietenos care vorbea fiecărui turist pe limba lui. Desertul era gratis. Se organizau acolo şi petreceri de seară. Am fost la una dintre ele, dar nu ne-am distrat peste măsură. O formaţie foarte veselă cânta muzica tradiţională a grecilor, dar glumele din pauzele muzicale erau mai reuşite decât melodiile.
În plimbările cu maşina de-a lungul golfuleţelor, am descoperit şi un fel de biserică ortodoxă în ruină. Nu părea să mai fie folosită. Oricum, intrarea era foarte interesantă, te ducea cu gândul la zidurile unei cetăţi.
Vourvourou, fiind la bază o fostă aşezare de pescari, nu oferă provocări turiştilor. Nu există nici măcar un centru sau o piaţă centrală a localităţii. Este o linişte deplină, aşa că se pretează celor în vârstă, dorinci de odihnă şi total repaos.
Oricât am încercat, nu am reuşit să risipim banii. Ăsta e cel mai mare avantaj! Toate preţurile sunt mici, iar magazinele nu îţi oferă o varietate de prostii pe care să cheltui bugetul de vacanţă. Şi cazarea a fost foarte ieftină, în jur de 47 de euro o cameră dublă pe noapte. Perioada: sfârşitul lui iunie, începutul lui iulie. Ne-am odihnit din cale afară, aproape ne-am plictisit. Aşa că noi nu vom mai merge în acea staţiune decât, cine ştie, când vom ieşi la pensie.