Când aud de un castel, mintea îmi fuge iute la un loc de basm, o construcţie feerică în jurul căreia plutesc mistere, steluţe şi unde au loc baluri luxoase, într-o atmosferă sclipitoare. Probabil de la poveştile citite în copilărie îmi imaginez castelele ca fiind magice. Cu toate astea, nu ştiu cum se face, dar până acum nu prea am vizitat multe astfel de obiective turistice. Am fost la Bran şi la Peleş când eram mai mică, însă nu-mi amintesc mare lucru (se impune clar o nouă vizită), aşa că din weekendul prelungit, petrecut la Munchen, am rupt o zi pentru a bifa şi un castel, Bavaria fiind renumită pentru eleganţa castelelor ei. Iar ca totul să fie la cel mai înalt nivel, la propriu şi la figurat, am ales Castelul Neuschwanstein.
Neuschwanstein este unul dintre cele mai celebre şi vizitate castele din Europa, în special pentru că a servit ca sursă de inspiraţie pentru castelul Frumoasei din pădurea adormită de la Disneyland. Era singura informaţie pe care o ştiam înainte să vizitez castelul, însă a fost de ajuns pentru a-i acorda o şansă. Un lucru nu s-a schimbat: nici atunci şi nici acum nu reuşesc să-i pronunţ numele, iar dacă se întâmplă să-i nimeresc corect denumirea, a doua oară nu-mi mai iese.
Castelul Neuschwanstein este situat în vecinătatea localităţii Fussen, aflată în sud-vestul Germaniei, foarte aproape de graniţa cu Austria. Din Munchen, am luat un tren până la Fussen şi apoi un autobuz spre Schwangau, satul lângă care se află castelul. L-am zărit de cum am coborât din autobuz, cocoţat la o înălţime considerabilă şi învăluit într-o ceaţă fină, înconjurat de păduri verzi. Dimineaţa era destul de frig, aşa că m-am aşteptat la ploaie, însă am sperat că nu va fi atât de puternică încât să-mi strice cheful de plimbărit. Am avut noroc şi au fost doar câteva picături mărunte, insistente, ce-i drept, dar care nu m-au deranjat prea tare.
De la staţia de autobuz, am mers la casa de bilete, deoarece aflasem că de la castel nu se pot cumpăra bilete. Coada se întindea în afara punctului turistic, pe şiruri ordonate, iar oameni veniţi din toate colţurile lumii stăteau la rând, mai mult sau mai puţin nerăbdători. Ştiam că la Schwangau se mai află un castel, Hohenschwangau, căţărat tot pe o creastă mândră şi am ezitat să iau bilete şi pentru el. Până la urmă, am decis că vreau să mă bucur fără grabă de fiecare colţişor al acestui frumos peisaj, aşa că mi-am propus să vizitez doar Neuschwanstein-ul, iar dacă ar mai fi rămas timp, m-aş fi orientat în funcţie de chef şi spre Hohenschwangau. Doar sunt în vacanţă!
În timp ce aşteptam la rând, am descoperit că interiorul castelului poate fi vizitat doar cu ghid, fiind programate vizite la anumite ore. Până la următoarea tură cu locuri libere mai era ceva vreme, aşa că, după ce am luat biletul, mi-au mai rămas vreo două ore de pierdut. Pentru că deja se făcuse ora prânzului, am căutat un loc unde să mănânc. Erau câteva restaurante prin sat, dar am preferat ceva mai rapid, aşa că m-am îndreptat spre o terasă din apropiere, cu preparate tradiţionale: covrigi, cârnaţi, cartofi şi, desigur, bere. În rest, nu tu fructe, legume sau ceva mai uşor. Nu mă omor după mâncarea bavareză, însă mi-am zis că pot să experimentez măcar de data asta şi am luat un sendviş cu cârnat, care, desigur, a fost foarte greţos. Am descoperit că aveau şi o chestie ce se dorea a fi pizza (o tristeţe, de fapt…), aşa că am completat “savurosul” prânz cu un blat fără gust, uns cu sos de roşii şi ceva brânză de origini incerte. În schimb, mi-am promis că mă voi revanşa la cină cu o masă pe cinste, într-un loc cu meniu deloc bavarez.
După ce am terminat “ospăţul”, am pornit încet spre castel, pe aleea străjuită de copaci, alături de alţi turişti curioşi, unii pe jos, alţii într-un fel de trăsuri, nu foarte aspectuoase, dar probabil comode. Începuse să plouă mărunt, însă priveliştea era la fel de frumoasă, drumul trecând printr-o pădure colorată în verde, galben şi alte nuanţe de toamnă. În scurt timp, am ajuns şi la castel, iar prima mea reacţie a fost: “Wow, e chiar uriaş!”. Zidurile sunt impresionante prin soliditate, iar nuanţa de un alb lăptos îmbracă toată construcţia într-un aer de mister, care în ceaţa şi ploaia de octombrie arăta chiar sinistru. Văzut de departe, castelul se încadrează superb în peisajul din jur, înălţându-se singuratic pe o culme împădurită. Mi-a plăcut să-l admir de la distanţă. În schimb, de aproape, înfăţişarea sa nu e tocmai elegantă; zidurile înalte mi s-au părut cam fără sare şi piper.
De pe platforma din faţa castelului Neuschwanstein, se vede în depărtare şi castelul Hohenschwangau, amplasat într-un cadru la fel de pitoresc.
Care este povestea castelului Neuschwanstein?
Iniţiativa construcţiei i-a aparţinut regelui Ludovic al II-lea al Bavariei, care îşi petrecuse mare parte din copilărie la Hohenschwangau, un castel neogotic de inspiraţie medievală decorat cu imagini din legende şi poezii. Micul Ludovic avea o imaginaţie bogată, iar Hohenschwangau, situat într-un peisaj montan romantic, reprezenta locul lui de refugiu în care evada din realitatea strictă, identificându-se cu personaje fantastice ca Lohengrin, un cavaler misterios din mitologia germană. Mai târziu, Ludovic a devenit un mare admirator al compozitorului Richard Wagner, fiind captivat de lucrările sale, în special de opera “Lohengrin”.
După moartea tatălui său, în 1864, Ludovic a ajuns regele Bavariei. Doi ani mai târziu, acesta s-a confruntat cu o nouă problemă. Bavaria a fost nevoită să încheie o alianţă cu Prusia, astfel că regele a pierdut dreptul de a dispune de armata sa în caz de război. Practic, acesta era doar un simplu vasal al conducătorului prusac. Astfel, Ludovic al II-lea şi-a propus să construiască un nou Hohenschwangau, un fel de castel medieval ideal unde să poată fi rege în adevăratul sens al cuvântului, într-o lume a sa.
Piatra de temelie a Neuschwanstein-ului a fost pusă la 5 septembrie 1869, pe locul unde, anterior, se aflau alte două castele mai mici, ale căror ruine fuseseră eliminate cu un an mai devreme. Construcţia castelului s-a realizat după o serie de schiţe ale pictorului Christian Jank, alături de care a lucrat arhitectul Eduard Riedel. Neuschwanstein are o arhitectură eclectică, îmbinând formele geometrice simple, caracteristice stilului romanic, cu turnurile înalte şi subţiri în stil gotic şi decoraţiuni de inspiraţie bizantină. Pe faţada clădirii principale, sunt reprezentaţi Sfântul Gheorghe şi Fecioara Maria, patroana Bavariei, figurile lor fiind pictate în stilul Luftlmalerei, o tehnică de frescă specifică regiunii.
Prima etapă de construcţie a presupus realizarea porţii şi a Casei Cavalerilor, cu un turn pătrat în partea dreaptă. Lucrările la corpul principal au durat din 1872 până în 1884, deşi nu toate detaliile fuseseră finalizate. Totuşi, Ludovic al II-lea transformase deja castelul în reşedinţa sa permanentă încă înainte ca acesta să fie gata, devenind din ce în ce mai retras, din dorinţa de a evada din realitate, la fel cum făcea în copilărie. Imediat ce a ajuns rege, Ludovic a devenit protectorul lui Richard Wagner şi l-a susţinut financiar, ajutându-l să depăşească criza financiară, astfel că acesta a putut continua să compună. Mai mult, o parte din camerele castelului au fost redecorate cu scene din legendele care l-au inspirat pe compozitor, printre care cea a lui Percival şi cea a lui Lohengrin.
Iniţial, Ludovic al II-lea se aştepta ca întregul castel să fie gata în 3 ani, însă construcţia ansamblului, aşa cum arată el astăzi, s-a încheiat de-abia în 1892, după 24 de ani. Deşi a investit foarte mulţi bani în ridicarea castelului, regele nu s-a putut bucura complet de el, deoarece a murit în 1886, înainte ca acesta să fie finalizat. Chiar şi condiţiile morţii sale sunt misterioase. Declarat nebun şi incapabil de a mai guverna Bavaria, Ludovic a fost dus la Palatul Berg şi internat. A doua zi, corpul său a fost găsit în lacul Starnberg, alături de cel al doctorului său, cu care se spune că ar fi avut o relaţie foarte apropiată.
Am rămas intrigată de această poveste, în ton cu atmosfera enigmatică a castelului şi am devenit şi mai curioasă cu privire la cum arată interiorul. Pentru că era încă devreme, am mai făcut o plimbare prin împrejurimi, unde am descoperit un pod aninat deasupra prăpastiei pe sub care curgea o cascadă îngustă. Am aflat apoi că se numeşte Marienbrucke, fiind numit aşa după Maria Frederika a Prusiei, mama lui Ludovic al II-lea. Nu am avut curaj să mă aventurez prea departe pe pod, pentru că mi s-a părut extrem de şubred, deşi pe el se aflau deja o mulţime de turişti făcând poze şi selfie-uri cu castelul care se vedea tare frumos în depărtare.
Se pare că moda cu lacătele iubirii a început să prindă şi aici, căci de balustrada podului erau prinse câteva astfel de mărturii. Panorama este romantică, iar văzut de aici, Neuschwanstein pare cu adevărat desprins din basme.
Întorcându-mă la castel, am intrat în curte şi am privit cu atenţie la detaliile din jur, aşteptând să vină ora la care voi putea intra să-l vizitez. Am surprins câteva decoraţiuni interesante, dar imaginea de ansamblu era una rece şi tristă. Prea multă ordine pentru gustul meu. I-ar fi prins bine mai multă verdeaţă, poate şi ceva flori care să îndulcească un pic duritatea zidurilor.
Impresia asta a devenit şi mai puternică atunci când am intrat în interior, acompaniaţi de ghid. M-am trezit în nişte săli întunecate, excesiv de încărcate, cu mobilă şi decoraţiuni opulente, unele aproape de kitsch. Cred şi eu că o iei razna locuind aici de unul singur! Vizita ghidată mi s-a părut destul de scurtă; nu-mi dau seama dacă asta a fost bine sau rău, pentru că în interiorul castelului domneşte o atmosferă de-a dreptul deprimantă. Cu toate astea, castelul nu te poate lăsa indiferent, nici în interior, nici la exterior.
Coborând înapoi în sat, mi-am dat seama că mai am ceva timp şi aş putea să vizitez şi celălalt castel, Hohenschwangau, mai ales că vremea se mai întremase. Plus că nu voiam să mă întorc la Munchen cu imaginea sumbră a fortăreţei Neuschwanstein în minte. Aşa că turul meu prin castelele Bavariei cu nume greu de pronunţat a continuat, de data asta, mângâiat de razele soarelui. (va urma)