24 ianuarie 1859 este o dată memorabilă din istoria noastră naţională, bine fixată în memoria colectivă – este ziua Unirii Principatelor Române sau “Mica Unire”, “Marea Unire” realizându-se la 1 Decembrie 1918. Este unul dintre acele momente de graţie, rare în istoria unei naţiuni, când voinţa populară şi calitatea unor oameni politici dedicaţi idealului naţional au învins interesele şi calculele politice minore, interne şi internaţionale.
Recursul la istorie este esenţial în orice epocă, dar mai ales în vremuri tulburi, pentru a înţelege că identitatea unui popor se construieşte în timp, constant, cu efort, cu devotament, cu onestitate, conştientizând apartenenţa la o anume spiritualitate, la un spaţiu geografic, la o istorie.
În fiecare an, luna ianuarie aduce în memoria noastră două repere fundamentale – 15 ianuarie 1850, ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, simbolul eternităţii noastre, şi 24 ianuarie 1859, “Unirea Principatelor Române”.
Vremurile “cenuşii” şi în derivă în care trăim astăzi, în care cuvintele de ordine sunt “criză”, “război”, “sărăcie”, “nelinişte”, “interese”, “luptă pentru putere”, “globalizare” etc., nu ne găsesc pe culmile visate de predecesorii noştri, cei din epoca “romantică” a “sentimentului românesc al fiinţei”.
Poate că, în 2023, 24 ianuarie 1859 ar trebui să ne amintească mai mult ca oricând că “Unirea este singura stare politică ce poate să asigure viitorul nostru” (Alexandru Ioan Cuza) sau, cum spunea Eminescu, “În Unire e tăria!” – “tăria” de a găsi drumul spre echilibru, bunăstare, linişte, spre ceea ce vrem să fim ca indivizi şi ca naţiune, în adevăratul sens al cuvântului.
24 ianuarie 1859 – un moment de graţie al istoriei
Deşi, la mijlocul secolului al XIX-lea, contextul internaţional şi chiar atmosfera internă, din Ţările Române, erau foarte tensionate, alegerea ca domnitor, în Moldova, la 5 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, şi apoi, la 24 ianuarie, acelaşi an, în Tara Românească – soluţia găsită de unionişti pentru înfăptuirea Unirii – a fost un act curajos si ireversibil.
Chiar dacă recunoaşterea oficială, pe plan internaţional, a Unirii Principatelor s-a produs mai târziu, pasul decisiv a aparţinut românilor, dincolo de tratate, convenţii, interese politice. Începând cu anul 1862, cele două ţări – Tara Românească şi Moldova – au primit numele de România, iar capitala a fost stabilită la Bucureşti.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost un act întâmplător, ci unul pregătit îndelung, marile personalităţi ale epocii paşoptiste având un rol esenţial în acest sens, printre aceştia aflându-se Mihail Kogălniceanu (care va deveni Prim-ministru, în timpul lui Cuza), Vasile Alecsandri (cel care a scris şi versurile celebrului cântec “Hora Unirii”, publicate pentru prima dată în 1856, în revista condusă de Mihail Kogălniceanu, “Steaua Dunării”) si mulţi alţi patrioţi, oameni de cultură si oameni politici.
Mihail Kogălniceanu – un discurs memorabil, cu prilejul Unirii Principatelor Române
Mihail Kogălniceanu, personalitate enciclopedică a culturii române, publicist, istoric, avocat, om politic, Prim-ministru al României în vremea lui Cuza, Ministru al Afacerilor Externe, în timpul lui Carol I, preşedinte al Academiei Române (în ultimii ani de viaţă), a fost o figură centrală a evenimentelor politice de la jumătatea secolului al XIX-lea şi ulterior, până în 1891, când s-a stins din viaţă, la Paris, în timpul unei operaţii.
Animat de sentimente patriotice autentice şi fiind şi un excelent orator, Mihail Kogălniceanu a ţinut un discurs memorabil cu ocazia alegerii, ca domn, a lui Alexandru Ioan Cuza, la Iaşi, la data de 5 ianuarie 1859, dovedind că este, cu adevărat, un om dedicat ţării şi idealurilor naţionale:
“Măria Ta, după 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domn. Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română […] Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, oameni noi.
Fii dar omul epocii, fă ca legea să înlocuiască arbitrarul, fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi […] Nu uita că, dacă cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de români. Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean, urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi la linguşire”.
“Două ramuri ale aceluiaşi copac, două fiice ale aceleiaşi mume”…
Când, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn şi de către munteni, Mihail Kogălniceanu îşi exprima emoţia de a fi martor şi părtaş la înfăptuirea marelui ideal de unire:
“Votul de la 24 ianuarie a fost o sublimă protestaţie în contra hotărârii acelora ce au vrut să ţie despărţite două ramuri ale aceluiaşi copac, două fiice ale aceleiaşi mume”.
“Această religiune politică, domnilor, nu o profesez de astăzi, de ieri; eu douăzeci de ani mai înainte, în 1837, în “Istoria Ţărilor Române”, am pledat pentru cauza Unirii. La 1840 am fondat “Dacia Literară”, menită de a pregăti Unirea între deosebitele ramuri ale familiei române. La 1848, ca redactor al “Dorinţelor partidei naţionale din Moldova”, emigrată în Cernăuţi, am înscris că cea mai mare dorinţă e coroana marilor reforme: Unirea Principatelor. La 1855, am fondat “Steaua Dunării”, cel întâi ziar politic, pe al cărui steag era înscris: Unirea. La 1856 şi 1857, când unioniştii erau persecutaţi în averea şi persoana lor, eu am fost membru activ al Comitetului Central al Unirii din Iaşi”.
24 ianuarie 1859 – Jurământul lui Alexandru Ioan Cuza
După ce Alexandru Ioan Cuza a fost ales Domn al Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, acesta a rostit următorul jurământ: “Jur în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie ajutor!”.
Jurământul lui Cuza a avut toată încărcătura emoţională a momentului şi, cu aceeaşi ocazie, domnitorul adresa un îndemn compatrioţilor săi, “de orice stare şi condiţie”, “să uite dezbinările și urile trecute. Numai pacea dintre noi, numai iubirea dintre fiii aceleiași țări și aceleiași nații, numai o deplină armonie între toate clasele societății, întrunind așa toate puterile, poate să ne întărască; și așa, și guvernământul și poporul, mână în mână, să ridicăm patria noastră din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului”.
După mai mult de un secol şi jumătate de la Unirea Principatelor, de la 24 ianuarie 1859, multe dintre ideile, dorinţele exprimate atunci sunt încă valabile. În plus, a le cunoaşte, a ni le reaminti nu este doar un gest de respect faţă de cei care au pus bazele României moderne, ci şi un fel de a nu uita că numai un popor care aspiră în aceeaşi direcţie îşi poate impune voinţa şi poate schimba în bine soarta ţării şi a oamenilor. Altfel, fără această “temelie statornică”, “orice se va clădi va fi clădit pe nisip” (Dimitrie Brătianu).
