Dacă ar trebui să numesc un loc care mi-a întrecut aşteptările şi m-a uimit prin personalitatea sa, acela ar fi, cu siguranţă, Bologna. Şi asta pentru că nu mi-aş fi imaginat vreodată cât de vesel şi plin de viaţă poate fi un oraş care nu este foarte popular ca destinaţie de vacanţă, ci mai mult ca destinaţie de… muncă.
Am ajuns în acest oraş din pură întâmplare, când am vizitat Toscana, pentru că n-am găsit bilete de avion potrivite pentru Florenţa, aşa că am optat pentru Bologna, cu gândul că voi mai bifa un colţ din Italia, ţară pe care o iubesc atât de mult. Iar surpriza a fost una extrem de plăcută, pe care am trăit-o cu poftă, deşi cam pe fugă, din lipsa timpului.
Primul contact cu Bologna a fost destul de scurt, de câteva ore, căci am găsit tren spre Florenţa în aceeaşi zi. Însă chiar şi aşa, am avut ceva vreme să ajung prin centru, să rătăcesc puţin pe străduţele fermecătoare şi, mai ales, să merg pe sub celebrele porticuri. Jumătate de zi a fost de ajuns ca să mă îndrăgostesc de atmosfera din acest oraş.
Cum e Bologna?
O roşcată îndrăzneaţă, energică şi pofticioasă. Un loc cu aromă de libertate, de ani fără griji, de ieşit în oraş şi petrecut cu prietenii, de cunoscut oameni noi. Toate acestea, la umbra unor clădiri istorice, luându-te la goană cu timpul pe sub porticurile vechi, mereu în căutare de aventură. Atmosfera din Bologna mi-a amintit de perioada facultăţii şi de acei ani nebuni de frumoşi.
Mai văzusem clădiri în tonuri de roşu şi bordo, însă cele din Bologna pur şi simplu mi-au luat ochii. Şi sincer, n-aş putea să spun exact de ce. Poate pentru că atunci când le-am văzut prima dată erau scăldate de lumina blândă a după-amiezii, iar edificiile vechi arătau elegant, cu ferestrele lor pitoreşti, decorate cu cortine asortate. Portocaliu, galben de toate nuanţele, cărămiziu….paleta de nuanţe cu care sunt colorate clădirile Bolognei este generoasă, însă mai toate sunt tonuri calde, care îndulcesc faţadele ridate de timp. Sau o fi pentru efervescenţa ei? Nu ştiu. Însă un lucru e sigur: Bologna merită explorată străduţă cu străduţă şi turn cu turn!
Cu ocazia asta, am aflat despre Bologna că are mai multe porecle: “la grassa”, “la rossa”, “la dotta”, “la turrita”. Să le luăm pe rând: “la grassa”, datorită bucătăriei sale savuroase, “la rossa”, pentru clădirile de care povesteam, “la dotta”, de la tradiţia universitară, “la turrita”, de la turnurile înalte care se ivesc din loc în loc.
După gusturile mele, Bologna bate de departe Florenţa la capitolul “clădiri şi pieţe”. Despre muzee nu pot să mă pronunţ (şi am senzaţia că oricum oraşul Renaşterii iese câştigător la puncte), însă când vine vorba de frumuseţea “de pe stradă”, Bologna e cu mult înainte. Am dat peste piaţete discrete, clădiri cu basoreliefuri interesante şi tot felul de statui şi fântâni de poveste, adică exact elementele care-mi plac mie la un oraş şi pe care Florenţa nu prea le are. Până la urmă, fiecare cu farmecul ei. 🙂
Înfometată după zborul cu avionul, am plecat în căutarea unui loc drăguţ de luat masa. Ghinion! Am ajuns la ora la care restaurantele italiene sunt în pauza de după prânz, aşa că m-am mulţumit cu câteva sendvişuri la un wine bar. Din fericire, lipsa mâncărurilor consistente a fost compensată de decorul superb, gen “casa bunicii”, cu obiecte vechi, unele parcă din altă epocă. Că tot veni vorba de mâncare, deşi iubesc pastele, celebrele spaghete bolognese nu sunt tocmai preferatele mele, aşa că nu mi-au făcut deloc poftă, nici măcar la ele acasă. În cele două jumătăţi de zile pe care le-am petrecut la Bologna am savurat salate, antreuri cu brânzeturi şi prosciutto, pizza etc. Poate data viitoare o să am mai mult timp să gust din toate bunătăţile bucătăriei locale!
Ieşind din wine bar, cu forţe proaspete, am zărit o mică fereastră pe stradă, decupată într-un zid roşu. Privind prin ea, am descoperit un mic canal curgând printre două clădiri, un fel de tablou viu desprins parcă din altă epocă. Am stat câteva minute bune admirând peisajul.
Porticurile, acele galerii cu coloane şi arcade zvelte, sunt parte din personalitatea oraşului. Chiar dacă plouă, o plimbare prin Bologna e foarte plăcută chiar şi fără umbrelă, căci cei 38 de kilometri (!) de porticuri de pe străzile din centru sunt un adăpost perfect. Plus că, la fiecare pas, dai peste gelaterii, cafenele şi baruri care te îmbie să te opreşti, să iei un loc şi să guşti din “la dolce vita” în stil bolognese. Cea mai lungă galerie este Portico di San Luca – aproape 4 kilometri. Aceasta leagă Porta Saragozza (una dintre cele 12 porţi ale oraşului vechi, construite în Evul Mediu) de biserica Madonna di San Luca, ce datează din secolul al XVIII-lea. Biserica se află pe un deal înalt, de unde stă de veghe deasupra oraşului.
A doua bucată din „experienţa Bologna” am trăit-o la întoarcerea din Florenţa, când am rămas peste noapte, pentru a ajunge mai uşor la avion a doua zi de dimineaţă. Am avut aşadar la dispoziţie încă o după-amiază şi o seară pentru a mă mai scufunda un pic în atmosfera roşcată şi magică a Bolognei.
Piazza Maggiore, inima oraşului, care pulsează în ritmul studenţilor şi al turiştilor, este flancată de clădiri impunătoare: Basilica San Petronio, Palazzo del Comune, Palazzo del Podesta, Palazzo Re Enzo şi Palazzo dei Banchi. Piazza Maggiore este formată din două pieţe mai mici: Piazza Re Enzo şi Piazza del Nettuno, unde se înalţă Fontana di Nettuno, supranumită „Il gigante”, datorită mărimii sale impresionante. Fântâna datează din secolul al XVI-lea, iar conform legendei, studenţii care vor să aibă noroc la examene trebuie să înconjoare fântâna de două ori, în sensul invers acelor de ceasornic, la fel cum sculptorul Giambologna, cel care l-a realizat pe Neptun, ar fi făcut în jurul piedestalului, în timp ce îşi planifica executarea proiectului.
Un alt aspect interesant legat de această statuie este faptul că tridentul său a servit ca sursă de inspiraţie pentru logo-ul mărcii Maserati. În anul 1920, acesta a fost ales pentru că simboliza forţă şi vigoare, exact caracteristicile pe care doreau să le transmită fondatorii companiei de maşini sport.
Turnurile sunt un alt simbol al oraşului; în trecut, prin secolele XII – XIII, Bologna se mândrea cu circa 180 de astfel de construcţii, căci fiecare familie înstărită avea obiceiul să ridice un turn aferent locuinţei, pentru a-şi arăta puterea economică şi socială. În prezent, au rămas în picoare mai puţin de 20, dintre care unele se cam clatină, ca să zic aşa. 😀 Torre degli Asinelli şi Torre Garisenda sunt cele mai celebre turnuri ale oraşului, ambele uşor înclinate. Torre degli Asinelli se poate şi vizita, însă am ajuns prea târziu şi l-am găsit închis. Mi-ar fi plăcut să admir oraşul de la înălţimea celor 97 de metri şi să urc treptele vechi, însă m-am mulţumit să le privesc din exterior, de la nivelul solului.
Ce-ar fi Bologna fără celebra ei universitate? Originile Universităţii din Bologna datează din anul 1088, iar, de-a lungul vremii, pe aici au trecut mari personalităţi ale lumii, ca studenţi sau ca profesori, printre care Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Giovanni Pico della Mirandola, Guglielmo Marconi, Umberto Eco, Carlo Goldoni etc. Lucrul pe care îl regret cel mai tare legat de Bologna este faptul că nu am reuşit să văd universitatea, clădirile sale vechi de secole, curţile vaste şi nelipsitele coloane. Îmi imaginez că zona respectivă este hiper-animată, iar a privi pur şi simplu studenţii poate fi un spectacol în sine.
Aventura mea în Bologna s-a încheiat cu o plimbare nocturnă printre clădirile împodobite cu istorie. Tot hoinărind pe străzi, am dat peste Corte Isolani, un pasaj acoperit care leagă Strada Maggiore şi Piazza Santo Stefano, un loc ideal pentru plimbare, având pe margini mici curţi cu terase şi restaurante. A fost, pur şi simplu, o întâmplare plăcută să nimeresc aici, aşa că m-am bucurat de fiecare pas făcut în galeria luminată romantic. Tot datorită hazardului, am descoperit „Gli Ambasciatori”, o librărie imensă, întinsă pe vreo trei etaje, cu bar, trattoria şi osteria del vino – un fel de Cărtureşti la scară mai mare, în stil italian, cu tot felul de bunătăţi atât literare, cât şi culinare. Din vitrine, mi-au făcut cu ochiul şi delicioasele ciocolate Venchi, sub zeci de forme, care mai de care mai apetisante.
Despre Bologna ar mai fi de spus multe şi încă şi mai multe de descoperit. Deocamdată, am pus bine amintirile din acest oraş minunat, cu siguranţa că, la un moment dat, voi reveni printre zidurile ei roşcate.
