Corfu este mult mai mult decât o simplă insulă estivală. Suprafața generoasă de peste 600 de kilometri face ca turiștii să poată avea parte nu doar de plaje, ci și de numeroase experiențe inedite, fie că este vorba despre experiențe spirituale, prin prisma unor lăcașuri sfinte dintre cele mai neașteptate, fie că este vorba despre activități mai puțin obișnuite.
În Corfu, am fost cu mașina. Mare greșeală. Este un drum de minim 14 ore, cu condiția ca opririle să fie foarte scurte și rare. Altfel, se poate prelungi peste măsură.
Am plecat vineri seară, la orele 22.00. O mare parte a șoselei până la Giurgiu este cufundată în beznă. La vama din Ruse, riști să te pierzi, printre tiruri și alte mașini mici, pierdute și ele, pentru că lipsește orice soi de iluminație și semne care să te îndrepte în direcția corectă.
Prima peripeție am înregistrat-o însă în Bulgaria. Am traversat-o toată noaptea, până după răsăritul soarelui, iar ceasurile de întuneric au fost învăluite și într-o ceață groasă. Când am ieșit, în sfârșit, din ceață ne-a oprit poliția. Un polițist rutier bulgar, mare și rotund, ne-a explicat într-o engleză stâlcită că nu avem voie să mergem cu proiectoarele aprinse, că riscăm să încurcăm traficul, orbind șoferii de pe sensul opus. Amenda: 80 de euro, de achitat la ieșirea din Bulgaria. Dar a zâmbit, semn că era loc de negocieri. Am negociat până la 20 de euro, de achitat în buzunarul lui. Discuția a durat, per total, vreo 15 minute, timp în care s-a dat mare cu mușchii și cele câteva cuvinte pocite în limba engleză.
În Grecia, cum am trecut granița, ne-a întâmpinat o căldură teribilă. Aerul condiționat a făcut cu greu față. Am dormit ore în șir, timp în care am străbătut iarăși minunatele tuneluri săpate în munte, unele dintre ele având chiar trei benzi pe un sens.
În Corfu, am ajuns cu feribotul, la capătul unei călătorii de două ceasuri. Ne-au întâmpinat, pe mal, vechea fortăreață și minunata biserică a Sfântului Gheorghe, înălțată într-un vechi templu grecesc.
În ciuda a ceea ce mă așteptam, insula Corfu nu este luxoasă și scumpă, ci foarte aglomerată, cu străzi incredibil de înguste, multă gălăgie și multe pante. Magazinele nu sunt la fel de numeroase ca în București.
Am avut noroc să ne cazăm în regiunea Kerkira, adică cea din vecinătatea aeroportului. Hotelul avea priveliște chiar la pistele de decolare și aterizare, în fața lor aflându-se și o lagună cu apă argintie, în apusul soarelui.
Avioanele zburau cu precădere dimineața și seara și erau atât de aproape de hotel, încât făceau un zgomot infernal…dar plăcut. Petreceam zilnic câte 30 de minute dimineața și chiar câte un ceas, seara, pândind avioanele de la balconul camerei.
Tot cartierul Kerkira este marcat de vecinătatea aeroportului. Cele mai renumite terase sunt în așa fel amenajate, încât mesele oferă panorame complete asupra aeroportului, iar avioanele trec, practic, peste capetele clienților care savurează câte o bere sau câte o înghețată. În Kerkira, toți turiștii stau cu ochii pe cer, după avioane.
Interesant este că pista se termină în apă. Pentru un neavizat, avioanele riscă să rateze pista și să cadă în apă tot timpul. La numai o sută de metri de capătul pistei, în mijlocul mării, a fost construit un pod de piatră, extrem de îngust și străjuit numai pe o parte de balustradă. Podul se umple, în special la apus, de turiști pasionați de senzații tari. Numai traversarea podului în sine este o aventură, pentru că, din pricina lățimii foarte mici, nu pot trece simultan mai mult de două persoane. Ei bine, turiștii se încăpățânau să treacă mai mult de doi, erau unii care treceau până și cu scuterul pe pod, iar cei mai periculoși erau pescarii amatori care se așezau pe o parte și aruncau cu undițele (mai bine zis cârligele) în toate direcțiile, riscând să „pescuiască” și vreun cap de om.
Provocarea cea mare era să nu cazi în apă la momentul în care avioanele treceau pe deasupra podului, cu un zgomot infernal și cu niște curenți de aer extrem de puternici. Totuși, era un spectacol inedit: priveai cerul, iar lumina care inițial părea să vină de la lună se făcea tot mai mare, venea spre tine și abia când era foarte aproape, realizai că e avion.
Podul se află în superbul cartier Kanoni, numele fiind inspirat de un tun de artilerie, amplasat chiar în fața unei terase. Dădea impresia că stă să tragă.
Kanoni este un loc sublim. Pe lângă tun și o tavernă pitorească (taverna Captain Jack, condusă de o familie de smintiți foarte veseli și comerciali), Kanoni dispune de un ponton la capătul căruia se află o minibiserică, o construcție care pare photoshopată.
Frumusețea locului e ireală. Biserica are o curte interioară, iar pe stânga, la intrare, se află un magazin cu suvenire bisericești și apoi biserica propriu zisă, iar pe dreapta se află amplasată camera unde se aprind lumânările. Interiorul bisericii este nemaipomenit de îngust. Nu știu dacă încap maxim cinci persoane deodată. Culmea, altarul este și mai mic de atât.
Într-una din zile, s-a organizat o nuntă. Intrarea în curte a fost împodobită cu felinare albe, voaluri de culoarea lavandei, baloane în culori pastelate și aranjamente florale tot în culoarea lavandei. Pentru că mirii și nașii, împreună cu părinții și preotul nu ar fi încăput în bisericuță, masa de slujit a fost scoasă în curte.
Tot în Kanoni, se găsește și celebra insulă a Şoricelului, o mini insuliță. De pe pontonul bisericii, se parcurge cu barca un drum de vreo cinci minute, contra cost – 2 euro, dus întors – iar pe insula aparent plină de vegetație verde te așteaptă…. o mănăstire albă ca neaua. Mănăstirea Pantokrator este prevăzută cu o terasă la înălțime și cu trepte de marmură până la malul apei.
Este vorba despre o mănăstire minusculă. Nu cred că încap deodată nici măcar trei oameni. Liniștea și pacea de acolo sunt cu adevărat divine. Soarele cade peste mănăstire, dar terasa este răcoroasă, ascunsă printre copaci și arbuști foarte înalți și stufoși. Atmosfera îndeamnă la slăvirea lui Dumnezeu.
Din păcate, absolut toate tăblițele cu înscrisuri din jurul intrării în mănăstirea Pantokrator sunt în limba greacă deci indescifrabile.
VA URMA
