Mihai Eminescu (1850 – 1889), genialul nostru scriitor, simbol major al culturii române, al cărui destin dramatic, în lumea aceasta, s-a încheiat la numai 39 de ani, nu a mai apucat să vadă împlinit visul de unire al românilor. A fost însă unul dintre cei mai împătimiţi susţinători ai idealului de unitate naţională.

Despre el, Ioan Slavici mărturisea că nu avea egal, că nu a cunoscut pe nimeni altcineva care să fi fost pătruns atât de profund de ideea naţională şi care să fi făcut atât de mult pentru înfăptuirea “Daciei mari”, cum obişnuia Eminescu să spună – “Eminescu era nu numai poet și cugetător, ci totodată un om de acțiune, înzestrat cu un bun simț practic”, “trăia mai mult cu sufletul decât cu trupul” şi “mai mult pentru alţii” (Ioan Slavici).

Sentimentul identităţii şi unităţii naţionale nu este un dat, este o construcţie a spiritului, presupunând valori de identificare comune unei naţiuni, care se consolidează în timp, în contextul emancipării şi conştientizării faptului că aparţii unui teritoriu, unei “patrii” (în sensul latinescului “patria” – “tărâm al taţilor”, “ tărâm părintesc”), unei limbi şi istorii comune. Iar Mihai Eminescu a înţeles pe deplin aceste lucruri.

Mihai Eminescu – gazetar la ziarul “Timpul”

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu

Cu o cultură excepţională şi cu o dimensiune morală impecabilă, Mihai Eminescu a venit în jurnalism, ca şi în literatură, cu toată pasiunea, animat de dorinţa ca, prin ceea ce scrie, să educe tânăra generaţie, în spiritul adevărului, al valorilor autentice, să susţină, cu toate puterile, idealul unităţii naţionale: “Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte”.

Era convins, ca şi Titu Maiorescu, cel care i-a fost mentor şi susţinător, că supravieţuirea unui popor, în istorie, nu este posibilă fără unirea neamului şi fără păstrarea specificului naţional: “Interesul practic pentru patria noastră ar consta în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre popor şi ţară”.

Până când s-a angajat, ca redactor, la ziarul “Timpul”, în 1877, apoi ca redactor-şef, între 1880 – 1881, publicaţie a Partidului Conservator (ale cărui idei nu le împărtăşea totuşi în totalitate), Eminescu colaborase şi la alte reviste: “Familia” (înfiinţată la Budapesta şi condusă de Iosif Vulcan, care avea ca program răspândirea culturii române în Transilvania, cultivarea limbii române şi a conştiinţei naţionale), “Convorbiri literare” (revista Societăţii Junimea, în care au fost publicate şi cele mai multe dintre poeziile eminesciene), “Curierul de Iaşi” (ziar numit cu ironie, de Eminescu, “Foaia vitelor de pripas”).

“Ca la noi la nimenea”…

Secolul al XIX-lea, Sursa Adevarul
Secolul al XIX-lea, Sursa Adevarul

Eminescu a fost preocupat şi a scris despre temele “fierbinţi” ale timpului său: Războiul de Independenţă din 1877, monarhia (Carol I), oameni politici ai vremii, dar, mai ales, despre făurirea României Mari, care se va înfăptui abia în 1918. La peste un secol şi jumătate de când au fost scrise articolele respective, multe sunt la fel de actuale şi ilustrează o extraordinară capacitate de analiză, o mare forţă şi implicare.

Într-un articol publicat la 12 septembrie 1878, de exemplu, intitulat “Ca la noi la nimenea”, Mihai Eminescu face un tablou succint al realităţii româneşti de la acea vreme: “Realitatea tragică a vieţii noastre de stat e nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioţi care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor şi lefilor nemeritate, fie prin arendarea moşiilor statului, fie pe alte mii de căi […] O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sunt cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea […] “.

Era convins Eminescu, adevăr atât de valabil şi în prezent, că bunăstarea unui popor nu poate exista fără muncă şi adevăr, fără conducători cu vocaţie, care să armonizeze interesele claselor sociale, că nu se poate fără educaţie, “nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe”. “Greşalele, în politică – spunea Eminescu – sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se întunecă pentru zecimi de ani înainte viitorul ei”.

Citește și:  Gabriel García Marquez – „Patriarhul” literaturii latino-americane

Mihai Eminescu – precursor al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918

Mihai Eminescu si idealul national
Mihai Eminescu si idealul national

În vremea în care a fost student la Viena, între 1869 şi 1872, Mihai Eminescu a făcut parte din două asociaţii ale studenţilor români din străinătate – “România” şi “Societatea literară” – ambele militând pentru realizarea Unirii tuturor provinciilor româneşti.

În 1870, după ce l-a vizitat pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul aflat în exil şi faţă de care avea o admiraţie neţărmurită, Eminescu publică trei articole, în revista “Federaţiunea”, care apărea la Pesta (Budapesta): “Să facem un congres”, “Echilibrul” şi “În Unire e tăria!”, semnate cu pseudonimul Varro. În 1871, a participat, alături de alţi oameni de cultură români, şi tot din străinătate, la organizarea Sărbătorilor de la Putna, la 400 de ani de când fusese ctitorită de Ştefan cel Mare.

În 1877, anul Războiului de Independenţă, Mihai Eminescu a publicat nemarate alte articole despre situaţia românilor din Basarabia, din Transilvania, din Bucovina, Banat, Crişana. A elogiat eroismul soldaţilor români, dar a fost necruţător cu politicienii “obedienţi imperiilor”.

Societatea “Carpaţii” şi “Dacia Mare”

Mihai Eminescu, Doina
Mihai Eminescu, Doina

În 1882, într-o zi cu mare încărcătură simbolică, naţională – 24 ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Române – Eminescu a participat, ca membru fondator, la înfiinţarea societăţii “Carpaţii”, al cărei ideal era realizarea “Daciei Mari” sau “Daco-România”. Iar hotarele “Daciei Mari” ar fi trebuit să fie cele pe care poetul naţional le invocă în cunoscuta poezie “Doina”: “„De la Nistru pân-la Tisa… Din Hotin și pân-la mare… Din Boian la Vatra Dornii… Din Sătmar pân’ în Săcele…De la Turnu-n Dorohoi...”.

Atitudinea tranşantă a lui Eminescu, superbul lui devotament pentru cauza naţională nu au rămas fără urmări. Autorităţile austro-ungare au făcut presiuni pentru ca Societatea “Carpaţii” să fie desfiinţată. Lui Eminescu i s-a întocmit “Dosar de Interdicţie Civilă” (după cum se precizează în “Selecțiuni din Cugetarea Europeană”, de Florin-Cristian Gheorghe), i s-a înscenat un act de trădare (că ar fi vrut să-l ucidă pe rege), s-a sugerat că ar fi “bolnav psihic”, a fost arestat, în 1883, pentru a fi scos din viaţa publică, şi de la această dată, până la sfârşit, în 1889, viaţa lui a fost o suferinţă continuă şi nedreaptă.

Mihai Eminescu – “În Unire e tăria!”Mihai Eminescu, Timpul

Eminescu a înţeles mai bine ca oricine şi a avut îndrăzneala să lupte deschis cu tarele epocii, convins fiind că “În Unire e tăria!”. Nu a ezitat să demaşte, în articolele pe care le-a semnat, demagogia, corupţia, trădarea: “Răul esenţial care ameninţă poporul român este demagogia”, “arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice”, “trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român, “mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele de mai sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”, “ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”, scria Eminescu în articolele din ziarul “Timpul”.

Visul lui Eminescu – Marea Unire

Redactia ziarului Timpul
Redactia ziarului Timpul

Dacă destinul lui Mihai Eminescu nu ar fi fost atât de dramatic, la data înfăptuirii Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, ar fi avut 68 de ani şi, cu siguranţă, ar fi fost prezent la marea sărbătoare de la Alba Iulia. S-ar fi întâlnit, poate, cu alt mare poet, dintr-o altă generatie, Lucian Blaga, în vârstă de 23 de ani atunci, şi ar fi strigat împreună, din tot sufletul: “Trăiască România dodoloaţă!”. Dintre bunii săi prieteni junimişti, dintre cei patru mari clasici ai literaturii române (Mihai Eminescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Ion Creangă), doar Ioan Slavici mai era în viaţă în 1918.

Dar, din adâncul “uitării oarbe”, de acolo de unde “se deschid gurile luminii şi irumpe incendiul solar, unde între fiinţă şi nefiinţă e un joc voluptuos, un descântec de stihii şi o sorginte de senzualităţi ontice” (Ion Negoitescu, “Poezia lui Eminescu”), genialul poet este “partea noastră de cer”, este semnul eternităţii noastre, este cel care ne-a oferit, cu generozitate, modelul fiinţei româneşti.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.