După ce-am trăit o dimineață specială în Finlanda, dimineață despre care am povestit cu un pic de timp în urmă, a venit rândul, în aceeași lună iunie 2013, pentru niște nopți pe măsură. Două dintre acele câteva nopți albe care se întâmplă în țările nordice la început de vară, în fiecare an. Vara, Polul Nord este îndreptat către soare și acestui fapt i se datorează zilele de vară când nu este aproape deloc întuneric, iar la miezul nopții cerul arată ca la apus sau la răsărit, vălurit, cu-n soare molatic. Deși, călătorind pas cu pas spre nordul Europei, ziua crește treptat și întunericul se reduce progresiv, lăsându-ți timp să te obișnuiești, tot te surprinde experiența unei nopți albe trăită pe propria retină.
Am ajuns la Stockholm dimineața devreme, după o noapte petrecută pe un feribot al distracției, al cumpărăturilor costisitoare și-al deliciilor culinare, după câteva ore scurte de somn, într-o cabină cu poveste. O noapte cu muzică și dans sub un cer alburiu, parcă nehotărât între întuneric și lumină, o noapte pe care ai putea-o considera pierdută, în cazul în care nu ți-ai da seama că, de fapt, din fiecare experiență ai ceva de câștigat.
De pe puntea vasului, încă sub efectul anestezic al nopții albe, și la propriu și la figurat, sub un cer parcă pictat în nuanțe de seninătate, Stockholm mi s-a înfățișat copleșitor de frumos. În liniștea aceea a dimineții, în liniștea netulburată a mării, priveliștea desfășurată în fața ochilor părea o carte poștală numai bună de transmis emoție și drag către oameni apropiați.
Mai târziu, la pas, într-o primă zi cam rece, mai degrabă de aprilie decât de iunie, cu ploi venite parcă de nicăieri și plecate tot așa, către nicăieri, Stockholm mi-a plăcut mult. Se spune că la Stockholm e vară doar o singură zi pe an. N-am nimerit-o eu. Au fost două zile cu vreme schimbătoare, așa, ca toanele unei femei care se decide greu și nu-i ușor de mulțumit.
Stockholm, ca întreaga Suedie, de altfel, pe care-am traversat-o de la nord la sud, mi-a părut impetuos și cu o aură de viță nobilă. O țară relaxată și calmă, scumpă, cu un nivel de trai ridicat, cu orașe elegante, neînghesuite, puțin reci arhitectural – în stilul caracteristic nordicilor – cu oameni frumoși și mândri de frumusețea și caracterul lor. Diferită, cu siguranță, e cuvântul care-o definește cel mai bine.
La Stockholm, am văzut clădirea destul de rece și impersonală (suedezii spun că e construită în stil romantic național), dar impunătoare, a Primăriei unde se oferă Premiile Nobel și m-am simțit mică și neînsemnată în grădinile ei frumos aranjate, mi-am pus mii de întrebări legate de toți oamenii care-au avut parte de ceremonii acolo și m-am bucurat să fiu într-un loc cu o astfel de încărcătură culturală, istorică, emoțională. Construit în stil baroc italian, Palatul regal al Suediei mi-a lăsat impresia de construcție masivă și mai mult brută decât spectaculoasă, din punct de vedere al arhitecturii. Însă capela regală a palatului unde chiar în zilele anterioare vizitei mele s-a căsătorit prințesa țării, Madeleine, mi-a lăsat o impresie frumoasă și-o amintire specială. O capelă absolut fabuloasă, superbă prin eleganță și simplitate, unde fotografia era interzisă și chiar mă bucurasem de acest lucru pentru că momentul petrecut acolo a putut să fie, astfel, autentic și simplu, doar un timp petrecut cu mine însămi. În incinta regală, am mai văzut o sală a tronului exact așa cum îmi imaginam că sunt sălile tronului atunci când citeam povești cu prinți, prințese și împărați.
O zi întreagă am bătut la pas centrul vechi al orașului – Gamla Stan cu străzile pietonale largi, generoase, flancate de magazine sau cafenele și înțesate de turiști. Gamla Stan e construit pe Stadsholmen, una dintre cele 14 insule pe care e așezat orașul Stockholm și e unul dintre cel mai bine conservate orașe vechi din Europa, primele documente care-i atestă existența fiind din secolul 13. Casele în culori calme, stinse, din cărămidă, având aceeași arhitectură, aceeași înălțime sunt atractive și admirate de turiști. Piața centrală Stortorget e mereu plină de oameni care mie mi-au părut relaxați și detașați. Nu par să fie grăbiți și mereu pe fugă ca în alte mari orașe, ci calmi și fără griji. Opera Națională, Catedrala Storkyrkan, una dintre cele mai vechi construcții din orașul vechi al Stockholm-ului, Riddarhuset sau Casa Nobililor, Palatul Drottninholm,Turnul TV Kaknas, care oferă o priveliște spectaculoasă asupra orașului, Parcul Djugarden, o oază de verdeață presărată cu monumente și clădiri istorice, sunt doar alte câteva locuri care pot fi vizitate într-o călătorie prin Stockholm.
Mie, mi-au fost dragi, desigur, și bicicletele, și infrastructura ciclistă. Am văzut în acele zile biciclete cât n-am văzut în viața mea (deși vizitele ulterioare, în Belgia și Olanda, au fost adevăratele revelații pe două roți, pentru mine), piste de biciclete generoase, perfect semnalizate, pline de oameni pe două roți, cel puțin 90% dintre ei purtând cască de protecție, indiferent că erau bărbați îmbrăcați la costum sau femei cochete în fuste ori mămici purtându-și copiii în scăunele. Nu, nu m-a deranjat detașarea care poate părea rece a localnicilor, nu m-a supărat faptul că oamenii își văd de ale lor și chiar dacă se spune despre ei că nu sunt calzi și primitori sau prietenoși, mie mi-au părut firești, normal adaptați la viața lor, la locurile în care trăiesc.
Și-apoi, mi-au mai plăcut nopțile alburii și lungi, când se putea dormi doar cu jaluzelele închise la maxim deoarece lumina, chiar și la orele mici din noapte, îndemna la stare de veghe, la activitate, la energie și nu la somn. Iarna, când proporțiile se inversează și nopțile sunt lungi, oamenii din nord dorm mult și sunt lipsiți de energie și chef de viață, iar vara, când lumina stăpânește, sunt mai deschiși și plini de elan. M-am minunat ca un copil privind cerul neîntunecat la miez de noapte, când ceasul meu arăta o oră la care somnul ar fi trebuit să domnească. Și parcul din fața geamului meu îmi părea misterios și atractiv și plimbările de noapte albă pe care le-am făcut acolo au avut un farmec special, o aură de complicitate a soarelui cu pământul, ținând luna la distanță.
Zilele, deși lungi, cu ore puține de întuneric și de somn, n-au fost suficiente. N-am avut timp să bat pasul suficient pe străzile falnicului oraș, n-am văzut destule, n-am simțit destule. Am plecat de-acolo cu senzația că Stockholm-ul n-a avut ocazia să-mi ofere decât o mică părticică din măreția lui și l-am lăsat în urmă un pic vitregit de aprecierile pe care le merita. Unul dintre orașele în care îmi doresc să mă întorc, pe îndelete, tot într-o vreme de vară, cu nopți albe de poveste.
