(În continuarea primei şi celei de-a doua părţi a vizitei în Bulgaria.)
Ziua a doua (24.03.2014): Sofia – e sofisticată, mă!
Traseu: Veliko Târnovo – Arbanasi – Lovech – Sofia
Alarma telefonului a sunat foarte de dimineaţă. La ora 08:00 luam micul dejun la restaurantul hotelului din Veliko Târnovo. Apoi, am făcut check-out-ul, ne-am suit în maşină, cu tot cu bagaje, am trezit-o şi pe GPS-ista Cătălina şi am pornit spre Arbanasi.
Citisem că satul Arbanasi este, oarecum, la pachet cu Veliko Târnovo. Ajuns în fosta capitală a Bulgariei, este musai să vizitezi şi acestă aşezare, mai ales că se află la doar 4 km N-E de Târnovo. Numele satului vine de la cuvântul albanez „arbanas” care înseamnă „om care lucrează pământul”. Se crede că Arbanasi a fost întemeiat în secolul al XV-lea, de otomani, populându-l cu albanezii luaţi prizonieri de război. Norocul de a se afla la locul potrivit, le-a adus prosperitate locuitorilor. Astfel, păşunile din zonă i-au ajutat să crească vite, iar datorită defileului din apropiere, care asigura accesul spre Veliko Târnovo, au primit privilegii fiscale în schimbul apărării acestuia. Toate aceste avantaje i-au ajutat pe locuitori să dezvolte exportul de piele şi produse din piele, bunăstarea lor văzându-se în casele mari pe care le-au construit.
Situat pe un platou stâncos ce se înalţă deasupra oraşului Veliko Târnovo, Arbanasi atrage prin arhitectura construcţiilor ce datează din secolele XVII – XVIII, fie ele case sau biserici, aparţinând perioadei Renaşterii Naţionale. Pentru că nu aveam prea mult timp la dispoziţie, nu ne-am permis să-l luăm la pas. L-am admirat din maşină, urmând drumul. Ajungând într-un loc deschis, am oprit maşina şi ne-am dat jos. Mirosea a iarbă proaspăt cosită. De aici, am putut să vedem o parte din oraşul Veliko Târnovo, mai exact cetăţile Tsarevets şi Trapezitsa, podul Episcopului (sau Vladishki), din piatră şi lemn, biserica Sfântul Dumitru, Catedrala şi hotelul unde am înnoptat. Limpezimea atmosferei ne-a lăsat să zărim şi mai în depărtare: şiruri de dealuri împădurite şi, surpriză, un munte înzăpezit, posibil masivul Vitosha. Când am zărit acel uriaş alb, mi-a tresărit inima, fiind sensibilă la capitolul munte, de care sunt iremediabil îndrăgostită.
Din Arbanasi, ne-am continuat drumul spre Sofia, următoarea noastră destinaţie. În jurul orei 09:40, ne-am aşezat cu roţile maşinii pe DN4, mergând spre vest. Mi-ar fi plăcut să ne abatem de la drum pentru a vedea Cheile Emen, situate la 25 km de Târnovo, rezultat al muncii râului Negovanka, dar nu aveam timp pentru o astfel de drumeţie. Ar fi însemnat ca din satul Emen, să mergem pe jos, pe potecă, preţ de două ore. Pe traseul care duce spre chei, se află şi cascada Monim, cu o cădere a apei de 10 m. În schimb, când Veliko Târnovo se afla la aproximativ 80 km în urma noastră, ne-am deviat 15 km de la drum, fiind atraşi de Podul Acoperit (Pokritya most) din oraşul Lovech.
Lovech este un oraş liniştit, curat, aşezat între dealuri. Aici, graniţa dintre nou şi vechi are lăţimea albiei râului Osam, apă ce-l străbate de la sud la nord, în drumul ei de la munte spre Dunăre. În jur de ora 11:00, am lăsat maşina într-o parcare cu plată (2 leva/ oră), de lângă centrul oraşului. Am traversat o străduţă pentru a ajunge pe podul situat amonte de vedeta noastră, Podul Acoperit, de unde am văzut-o în toată splendoarea ei, din profil. Câţiva porumbei zburau pe deasupra vechii construcţii cu acoperiş, lăsându-se alintaţi de razele soarelui. Am făcut cale întoarsă spre parcare, continuând per pedes de-a lungul străzii Targovska, până când am ajuns în piaţa Ekzarh Yosif I. În dreapta şi în stânga, este străjuită de două clădiri mari, celelalte două laturi aflându-se între strada Targovska şi malul stâng al râului Osam. Este acoperită cu dale de piatră, toată piaţa fiind dominată de culoarea bej. Printre atâta piatră şi beton, doi copaci bătrâni, cu trunchiurile groase, şi alţii mai mici, reuşesc să-şi ducă existenţa. Câţiva oameni se odihneau la umbra lor, sub atenta observaţie a statuii lui Ekzarh Yosif I, care se pare că a avut ceva funcţie bisericească. Străbătând piaţa, am ajuns pe un alt pod, cu balustrade roşii, situat aval de cel acoperit, de unde i-am văzut şi celălalt profil. Deşi este foarte lat, pe fratele mai tânăr al Podului Acoperit circulă doar pietonii. Această construcţie, împreună cu cele două blocuri înalte şi statuia cu lei, situate dincolo de pod, pe malul drept al apei, creează o imagine tipic comunistă. Statuia, reprezentând un leu şi o leoaică, contrazice una dintre caracteristicile familiei, unitatea, cele două feline părând că vor să fugă una de cealaltă. Lângă un magazin, erau înşirate trei cutii. Într-una, dormea o pisică. La o aruncătură de băţ, îşi spăla lăbuţele o a doua mieunătoare, după care, probabil, urma să-şi ocupe patul-cutie, pentru a-şi face siesta. Ocupanta celei de-a treia cutii nu se vedea. Cine ştie pe unde vagabonda?!
Dar totuşi, să cunoaştem îndeaproape Podul Acoperit, simbolul oraşului Lovech. În perioada 1874-1876, arhitectul Kalyo Ficheto, cu ajutorul fizic şi material al locuitorilor aşezării de atunci, a construit un pod acoperit, peste râul Osam, în stil tradiţional, specific Renaşterii Naţionale. Avea stâlpii de susţinere din piatră, restul fiind realizat din lemn. Facilita transportul mărfurilor şi al oamenilor, având totodată şi un rol comercial, găzduind 64 de ateliere meşteşugăreşti şi magazine. În anul 1925, podul a fost distrus de un incendiu, un altul fiind ridicat între anii 1927-1931, respectându-se planurile vechiului pod. Construcţia actuală este folosită de pietoni pentru a trece dintr-o parte în alta a oraşului, legând bătrânul cartier Varosha, de partea mai nouă a Lovech-ului. De asemenea, numeroase magazine cu suvenire îşi desfăşoară activitatea aici.
Întorşi în parcare, ne-am suit în maşină, dorind să urcăm şi la cetatea Hisar care se zărea cocoţată pe dealul Hisarya. Am intrat în cartierul Varosha, încercând să găsim o cale de acces spre fortăreaţă. Am avut impresia că am pătruns într-un muzeu al satului, trecând pe lângă case vechi, construite în secolul al XIX-lea, în stilul caracteristic Renaşterii Naţionale, din piatră şi lemn. Şi ce am apucat să văd este nimic pe lângă ce am fi descoperit dacă ne-am fi plimbam pe jos, luând la rând fiecare străduţă. Toate aceste case, unele locuite, altele care găzduiesc muzee, alcătuiesc rezervaţia istorică şi arhitecturală „Varosha”. Am văzut un indicator cu cetatea, dar până i-am zis lui Nuno, deja trecusem de el. Drumul pe care ne aflam fiind îngust, ar fi fost complicat să întoarcem şi pierdeam timp. Aşa că am hotărât să continuăm spre Sofia. Era ora 12:00.
Am revenit în DN4. Am mers printre dealuri, păduri, terenuri agricole, având în stânga noastră Munţii Balcani care sunt ca o barieră climaterică, oprind vânturile de nord să înainteze spre sud. În apropiere de localitatea Brestnitsa, un indicator ne-a semnalat existenţa în zonă a peşterii Saeva Dupka. Ulterior, am citit că este foarte frumoasă, în imediata vecinătate aflându-se şi Via Ferrata Lednitsa.
Ultimii aproximativ 80 km până la Sofia, i-am parcurs pe autostrada A2. Deoarece traversează Balcanii (Stara Planina), şoseaua modernă mai este cunoscută şi sub numele de autostrada Hemus, denumirea provenind de la numele vechi al acestor munţi, şi anume Haemus Mons. Acest tronson de autostradă cuprinde trei tuneluri săpate în stâncă (Vitinya, Topli Dol, Echemishka) şi viaductul Bebresh, construit în pasul Vitinya, la o altitudine de 650 m. Când am văzut şi Munţii Vitosha, cu zăpadă pe ei, iar am început să am palpitaţii.
Pe la ora 15:00, am intrat în Sofia. Mai fusesem aici o dată. Eram în drum spre insula Kefalonia (Grecia) şi am oprit, ca să vizităm Catedrala Alexander Nevski. De nenumărate ori, am văzut oraşul din depărtare, dar cel mai des, noaptea, când strălucea ca un pom de Crăciun.
Deoarece hostelul la care urma să stăm se afla în centru, pe Bd. Vitosha, a trebuit să parcurgem jumătatea estică a capitalei Bulgariei. Evident, ca în orice oraş mare, am fost nevoiţi să înfruntăm cu răbdare aglomeraţia. Apoi, a urmat problema parcării. Ne-am tot învârtit pe străduţe, până când ni s-a acrit, şi abia atunci am găsit un loc liber, pe strada Neofit Rilski, perpendiculară cu Vitosha. Nu ştiam dacă este cu plată, unde, cui şi cât ar trebui să plătim. Am decis să ne luăm bagajele, să ne cazăm şi apoi să vedem ce facem cu maşina. Cu sarsanalele după noi, am ieşit în Vitosha, un cochet bulevard pietonal, străjuit de clădiri de secolul al XIX-lea, care, la parter, găzduiesc magazine, cafenele, restaurante. Am găsit clădirea care găzduia hostelul şi, pe nişte scări de lemn, lipicioase, am urcat la etajul al doilea, unde acesta funcţiona. Şi aici tălpile încălţămintei se lipeau de podea, de ai fi zis că a vărsat cineva sticla cu sirop. Am fost primiţi de Joanna, o tipă mult prea frumoasă pentru o bulgăroaică, crezând, iniţial, că este de altă naţionalitate, britanică poate, mai ales că vorbea o engleză perfectă. După ce ne-a făcut turul de onoare, ne-a dat codurile uşii de la intrare în clădire şi de la hostel, ne-a recomandat unde să mâncăm şi unde să schimbăm banii. Când am intrat în cameră, am fost întâmpinată de o mare hărmălaie, geamul care dădea spre bulevard fiind deschis. După ce l-am închis, nu s-a mai auzit nici musca. Îmi făcusem griji degeaba că nu voi putea dormi din cauza gălăgiei. He, he, dacă aş fi ştiut eu ce urma să mă aştepte în ultima noapte a călătoriei noastre, cea de la Orşova…. Camera era spaţioasă, luminoasă, curată, cu vedere parţială spre Muntele Vitosha, în stânga, şi Biserica Sfânta Nedelya, în dreapta. Şi parchetul de aici era lipicios, astfel că dezlipirea tălpilor de pe podea era urmată de un zgomot. Ulterior, am aflat că în apa cu care se spală pe jos, se adaugă mult detergent, ca să persiste mirosul plăcut şi de aceea ne lipeam noi de pardosea.
Cu check-in-ul făcut, ne-am întors la maşină. Joanna ne sfătuise să nu o lăsăm acolo. Riscam să ne fie ridicată, aflându-ne în zona albastră unde este permisă doar parcarea de scurtă durată. Ne-a recomandat două parcări cu plată, lângă Palatul Naţional al Culturii, situat la capătul sudic al bulevardului Vitosha unde, zicea ea, pentru 24h se plăteşte 10 leva (5 eur). La faţa locului, am găsit un Palat al Culturii monstruos, în purul stil comunist, şi mai multe parcări, dar niciuna aşa de ieftină. A trebuit să plătim 20 leva (10 eur)/ 24h.
Scăpaţi de grija maşinii, am revenit pe bulevardul pietonal, Vitosha fiind km 0 al Sofiei, în materie de shopping. Cum nu sunt ahtiată după aşa ceva, m-a lăsat indiferentă. Ne-am dus să căutăm casa de schimb valutar despre care Joanna ne zisese că are cel mai bun curs. Se află pe strada William Gladstone, la capătul dinspre Bd. Vitosha. Vreo 10 persoane se aflau în faţa noastră, fiind pentru prima oară când am văzut oameni care să stea la rând ca să schimbe bani. Apoi, fiindu-ne foame, ne-am îndreptat spre unul dintre cele trei restaurante sugerate de gazda noastră. Două dintre ele se aflau unul lângă altul, pe strada Hristo Belchev: Cactus şi Hadjidraganov’s Cellars. Cum ultimul dintre cele două era mai potrivit pentru cină, am optat pentru primul.
Cam la ora când am terminat de mâncat, a venit şi Peter, un prieten de-al lui Nuno, aducând cu el ploaia. Am povestit puţin, după care, la ora 18:00, am pornit să explorăm oraşul. Înainte de asta, mă uitasem pe un ghid al Sofiei, şi singurul obiectiv la care voiam musai să ajung, era statuia lui Petko Slaveykov şi a fiului său, stând pe o bancă. În rest, nu aveam nicio curiozitate. Pentru că Peter mai fusese în Sofia şi cunoştea oraşul, ne-am lăsat ghidaţi de el. Mergeam pe pilot automat, ne fiind atentă la traseu. Doar îl auzeam pe Peter spunând numele clădirilor pe lângă care treceam: Biserica Sfânta Sofia, Muzeul de Arheologie, Muzeul Naţional de Istorie, Teatrul Naţional, Opera de Stat, Universitatea, Academia Bulgară de Ştiinţe, Sinagoga Centrală, Biblioteca Naţională etc. Din când în când, interveneam, întrebându-l unde este statuia cu cei doi bărbaţi care stau pe o bancă. Glumind, m-a întrebat dacă nu cumva am un fetiş pentru cei doi.
Pentru scurt timp, am intrat în Biserica Rusă şi în Catedrala Alexander Nevski, în ambele fiind slujbă. Biserica Rusă, cu hramul “Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni”, deşi este micuţă, iese în evidenţă, datorită exteriorului său decorat cu plăci colorate, predominând verdele şi a celor cinci cupole mici, sub formă de bulb de ceapă, acoperite cu aur. Pare a fi desprinsă dintr-o poveste cu pitici. Adăposteşte moaştele lui Serafim Sobolev, lider religios rus şi vindecător. Lăcaşul de cult a fost ridicat în perioada 1912-1914, pentru a deservi comunitatea rusă din Sofia. Interiorul era semiobscur, doar locul unde se afla corul fiind luminat. În acel staţiu întunecos, văzând chipurile luminate ale celor care cântau, coroborat cu vocile lor plăcute, am avut impresia că mă uit la nişte îngeri.
Norii negri acoperiseră cerul. Pentru acea noapte era anunţată ploaie cu tunete şi fulgere. Aflându-mă în faţa Catedralei Alexander Nevski, mă gândeam de ce se dau atâţia bani pentru construirea unor lăcaşuri de cult gigantice, cum este acesta. De ce o Biserică mare şi nu una mică? Oare Dumnezeu este mai mulţumit ştiind că pe pământ I s-au construit case mari sau când vede că oamenii sunt buni şi se ajută între ei? De ce banii aceia să nu fie folosiţi în scop umanitar? Catedrala a fost construită în perioada 1904-1913, pentru a comemora contribuţia armatei ruse la eliberarea Bulgariei de sub dominaţia otomană. Poartă numele prinţului rus Alexander Nevsky, devenit erou datorită victoriilor obţinute sub domnia sa. Este o construcţie alambicată. Pentru interior s-au utilizat materiale scumpe, cum ar fi marmură, onix, alabastru. Preoţii care oficiau slujba, prin ţinuta lor maiestuoasă, de culoare mov, păreau a fi patriarhi.
Tot plimbându-ne, am ajuns în piaţa Independenţei (Nezavisimost în bulgară) unde se află Largo, un ansamblu format din trei edificii, construit pe la mijlocul secolului XX, pe locul unor clădiri afectate de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Din punct de vedere arhitectural, este evidentă apartenenţa lor la clasicismul… socialist. În prezent, cele trei edificii găzduiesc Casa Partidului (fost sediu central al Partidului Comunist Bulgar, actual sediu al Parlamentului Bulgar), Palatul Prezidenţial şi TZUM (Tsentralen Universalen Magazin)– cel mai mare mall din Sofia. Partea de nord a Palatului Prezidenţial este împărţită cu hotelul Sheraton, în faţa căruia era agitaţie mare. Limuzine negre, purtând steagul diferitor ţări, inclusiv al României, veneau sau plecau. În acea zi, cu ocazia Zilei Naţionale a Greciei, ambasadorul acestei ţări a organizat o recepţie la care au fost invitate peste 1000 de persoane, ambasadori, miniştrii sau oameni de afaceri. În curtea interioară a Palatului, se află Rotonda Sfântului Gheorghe (secolul al IV-lea), înconjurată de ruinele oraşului antic Serdica (secolul al II-lea). În faţa hotelului Sheraton, se găseşte Biserica Sfânta Nedelya (sau Sfânta Duminică), pe care o vedeam de la geamul camerei unde eram cazaţi. Actuala construcţie a fost realizată în secolul XX, păstrându-se părţi din biserica de secol XIX, distrusă în urma unui atentat terorist. În piaţa Independenţei, lângă Preşedinţie, protesta un grup de oameni. De pe al său piedestal, Zeiţa Sofia părea că-i susţine. Monumentul Zeiţei Sofia datează din anul 2001 şi a fost ridicat pe locul unde, până în 1990, a stat statuia lui Lenin. Reprezintă o femeie tânără, ce poartă straie negre, pe cap având o coroană sub forma unui zid de cetate, cu creneluri. În mâna dreaptă ţine o cunună de lauri, iar pe mâna stângă stă o bufniţă, simbol al înţelepciunii.
Pe la ora 21:00, după ce ne-am despărţit de Peter, ne-am dus să mâncăm. De data aceasta, restaurantul ales a fost Hadjidraganov’s Cellars, cu specific bulgăresc. Hadji Dragan a fost un negustor de prin secolul al XIX-lea, care comercializa lână şi mătase. Acesta a construit patru case în Sofia, fiecare cu stilul propriu, specific diferitor regiuni din Bulgaria, iar în cramele lui se păstrau vinuri alese, produse în podgorii de prin toată ţara. Reprezentanţi ai unor firme bulgăreşti îşi aduseseră partenerii de afaceri aici. Îi auzeam cum le dădeau informaţii în engleză, legate de preparatele din meniu. Şi eu aş fi avut nevoie de ajutor, pentru a-mi fi mai uşor să mă decid ce să aleg, opţiunile fiind multiple. Într-un final, pe lângă o salată, am comandat “Pile po melnicharski”, adică carne de pui şi ardei roşu, împăturite într-o lipie, rulourile obţinute fiind asezonate cu un sos. Şi Nuno a optat pentru un preparat pe bază de carne de pui, dar nu a fost pe placul lui. Nu putea să-l mănânce, dar nici să-l lase în farfurie, gândindu-se că-l va jigni pe bucătar. Atunci, am procedat şi noi precum Mr. Bean care, neplăcându-i biftecul, pe motiv că este crud, a încercat să scape de el, pitind o bucată în vaza cu flori, alta, în ştergar, o alta, în geanta doamnei de la masa alăturată şi tot aşa. În cazul nostru, Nuno a mutat o mare parte din conţinutul farfuriei în şerveţele, pacheţelele rezultate fiind pasate pe sub masă, la mine în geantă. Urma să le dăm primului căţel pe care aveam să-l întâlnim, împreună cu alte sendvişuri care erau păstrate în frigider în acest scop. Am încheiat cina cu un delicios desert: iaurt din lapte de bivoliţă, cu topping de miere şi nuci, în cazul meu, şi fructe de pădure, în cazul lui Nuno.
Reveniţi la hostel, am făcut un rezumat al zilei. Am ajuns la concluzia că Sofia este un oraş frumos, curat, aerisit, cu biserici multe şi clădiri impecabile, care nu-şi arată vârsta, fiind bine întreţinute. Oamenii sunt îmbrăcaţi cu gust. Este o capitală sofisticată, dar nu pe gustul nostru, părându-ne rău că i-am dedicat două zile, când doar câteva ore ar fi fost suficiente pentru a o cunoaşte. Restul timpului am fi putut să-l petrecem mai cu folos.
