Aflat pe insula Martinica din Caraibe, orasul St. Pierre sta, de mai bine de zece decenii, sub semnul unuia dintre cele mai mari dezastre pe care secolul al XX-lea avea sa-l cunoasca, si anume eruptia vulcanica din anul 1902. Asezarea era o subunitate militara de siguranta a imperiului colonial francez, un oras infloritor, cu precadere datorita plantatiilor de trestie de zahar de pe insula. Imaginea pe care St. Pierre o avea pana la eruptia vulcanica devastatoare de la inceputul secolului al XX-lea era descrisa prin „Parisul Indiilor de Vest”, asa cum orasul era denumit sugestiv la acele vremuri.
Constructiile superbe, cum ar fi casele, catedrala sau teatrul ori fantanile si pietele ascunse dupa randuri de copaci formau un oras fermecator, in lumina culturii franceze. Cu toate acestea, din punctul de vedere al unora, orasul St. Pierre avea o pozitie ingrata, intrucat mare parte din cetateni erau descendenti ai sclavilor. Altminteri, o desprindere de cultura franceza ar fi fost vazuta din la fel din filonul parerilor deloc magulitoare pentru orasul de pe insula caraibiana Martinica.
Si, de parca orasul nu ar fi avut si asa multe probleme, atat identitare, cat si sociale, avea sa fie lovit si de o calamitate, de altfel, anuntata in anul 1792 si 1851. Atunci, au avut loc eruptii mici, care insa nu au produs pagube prea mari. Paradoxal, aceste doua mici eruptii au insemnat, pentru autoritati, confirmarea faptului ca muntele Pelee, un vulcan activ, nu reprezinta un pericol real. Prin urmare, populatia din acest oras nu avea niciun motiv pentru care sa se ingrijoreze serios. Acest curent de idei a continuat pana in luna aprilie a anului 1902, cand orasul St. Pierre, situat la doar 7 kilometri de muntele Pelee, a fost zdruncinat de inceputul dezastrului: emisiuni de cenusa si explozii puternice au fost urmate de neliniste, insa cu toate acestea, autoritatile au invitat cetatenii la calm.
Pe de alta parte, celor care locuiau in satele din imediata apropiere a vulcanului li s-au recomandat sa se mute la oras, crezandu-se, si pe buna dreptate, ca aceste asezari vor fi primele care vor fi lovite de torentele de lava. E drept ca aceasta teama ramasese, pana la izbucnirea dezastrului, la stadiul de ipoteza. Inevitabil, dupa o luna de la primele semne, oamenii au inceput sa se panicheze, eruptiile fiind mai puternica in primele zile ale lunii mai. Din fericire, in acea perioada, nu au existat victime. Dupa o saptamana de mici eruptii si semne demn de luat in seama, chiar la inceputul celei de-a doua saptamani a lunii mai, mai cu seama pe 8 mai 1902, de Ziua Inaltarii, vulcanul a explodat, dezastrul indreptandu-se spre orasul St. Pierre cu o viteza de 500 km/ora. S-a format un nor masiv din gaze fierbinti si cenusa vulcanica care ameninta orasul.
Nu au trecut decat cateva minute si toti locuitorii orasului erau morti. Doar cateva cladiri au reusit sa ramana in picioare, intreaga asezare fiind distrusa de eruptia vulcanului Pelee. Orasul St. Pierre, fondat in anul 1635, de Pierre Belain d’Esnambuc, un comerciant si aventurier francez, nu s-a mai ridicat niciodata din cenusa, incat sa redevina asezarea prospera de altadata. Prima colonie franceza de pe insula Martinica mai fusese distrusa si anul 1780, de Marele Uragan. Atunci, au murit 9.000 de oameni si toate casele lor au fost distruse. Urmele dezastrului din anul 1780 au disparut in negura timpului, insa urmele cataclismului din 1902 inca domina aceasta mica asezare.
St. Pierre nu a mai redevenit niciodata acelasi oras infloritor de dinaintea dezastrului natural. In prezent, este o mica localitate linistita, care inca nu a scapat de fantomele trecutului. Cei 30.000 de localnici care si-au pierdut viata atunci inca mai sunt regretati chiar si in zilele noastre, iar mica localitate se bucura pentru fiecare zi in care nu se intampla nimic.