Sunt cunoscute doua specii de pasari de tufis, care apartin familiei Atrichornithidae – Atrichornis clamosus si Atrichornis rufescens.
Aceste păsări sunt native pădurilor umede și tufișurilor dense din Australia și sunt caracterizate prin obiceiurile lor discrete și tendința de a se ascunde în vegetația deasă.
Habitatul și comportamentul speciilor Atrichornithidae
Ambele sunt pasari retrase, discrete, traiesc aproape de sol, am putea spune ca isi petrec majoritatea timpului pe pamant, in cautare de hrana sau la adapost in vegetatia densa, in padurile umede. Desi sunt foarte rapide, zboara destul de putin, mai mult alearga pe sol, in cautarea insectelor preferate pe care le devoreaza cu placere.
Deseori hrana lor este completata cu soparle si broaste mici pe care le tin cu ghearele ascutite de la picioarele lungi si le prind cu ciocul ascutit si puternic. De asemenea consuma lacuste, larve si gandaci, pe care le urmaresc si le captureaza cu o miscare rapida a capului, printre frunzele uscate, printre trestii si arbusti.
Ambele specii au obiceiul sa-si construiasca cuiburi boltite, de forma conica, care au cate o intrare laterala destul de mica si sunt captusite cu fire de iarba uscate, puf si pene. Perioada de imperechere incepe din luna mai si tine pana la inceputul lunii octombrie.
Fiecare femela depune un singur ou, care este clocit de ea o perioada destul de lunga, de aproximativ 37 de zile. Dupa eclozare iese puiul care este hranit de parinti cu insecte si larve de insecte, pana in momentul cand acesta reuseste sa zboare.
Pasare roscata de tufis (Atrichornis rufescens)
Traieste la marginea padurilor ecuatoriale din regiunile estice ale Australiei. Are lungimea corpului de 16-18 cm, coada lunga si puternica, aripile scurte si rotunjite la varf. Nu este o zburatoare foarte buna, mai mult alearga printre frunzele de la sol, scormonind cu picioarele si ciocul ascutit dupa hrana.
Pe partea dorsala a corpului penajul este predominant maroniu cu dungulite fine de culoare neagra. In zona pieptului are o dunga neagra care ajunge pana la burta, iar in zona gatului penajul este alb. Cantecul masculului este mai strident, deseori imita sunetele scoase de alte specii de pasari, iar al femelei este destul de slab, foarte greu de detectat.
Atrichornis clamosus
Poate fi intalnita in padurile din Australia. Poate fi recunoscuta dupa penajul roscat-maroniu cu linii inchise la culoare pe partea dorsala, galben pe partea ventrala si alb la piept si gat. La mascul apare in zona gatului o zona neagra cu puncte albe, de forma unui triunghi.
Are lungimea corpului de 16-21 cm si greutatea de 30-50 g. Picioarele sunt lungi, negre si cu gheare ascutite, iar ciocul este destul de mare, drept si de culoare neagra. Nu este o zburatoare foarte buna, isi petrece timpul mai mult ascunsa in desisul tufelor din padure. Cantecul sau este foarte frumos, cuprinde diferite tonalitati preluate de la alte specii de pasari, se aseamana destul de mult cu cel al privighetorii.
In perioada de imperechere, femela depune in cuibul sau de la nivelul solului un singur ou care este clocit o perioada de 29-41 de zile. Puiul este hranit cu viermisori si larve de insecte o perioada de 22-28 de zile, apoi el este capabil sa zboare si devine independent.
Aceste doua specii sunt in pericol de disparitie, in ultimii ani se incerca mentinerea si protejarea lor in parcuri si rezervatii naturale.
Conservarea și starea de protecție a păsărilor Atrichornithidae
Deși familia Atrichornithidae nu a fost întotdeauna în centrul atenției, în ultimele decenii preocupările legate de conservarea acestor specii au crescut.
Habitatul natural al păsărilor de tufiș a fost afectat semnificativ de defrișările extensive și de incendiile de vegetație din Australia. Atrichornis clamosus, de exemplu, a fost considerată o specie dispărută timp de aproape 60 de ani, până când a fost redescoperită în anii ’60 în regiuni izolate ale Australiei de Vest.
În prezent, această specie este clasificată ca fiind vulnerabilă, iar programele de conservare se concentrează pe protejarea habitatului și pe reabilitarea zonelor afectate. În schimb, Atrichornis rufescens are o populație mai stabilă, dar este considerată în pericol din cauza pierderii continue a habitatului.
