Citeşte AICI prima parte.
La Ravello, am surprins un cer cremos, în tonuri de albastru cu alb, cu nori care parcă se luau la întrecere. Poate dacă nu ar fi plouat aşa tare, nu aş fi avut parte de o atmosferă atât de misterioasă, desprinsă dintr-un tablou. Până la urmă, vremea fost un aliat şi nu un duşman.
Primul punct pe lista de obiective de vizitat la Ravello a fost Villa Rufolo.
Villa este situată în piaţa centrală din Ravello, la doar 10 minute de mers pe jos de Villa Cimbrone. Construită în anul 1270 de către familia Rufolo, Villa a rămas în proprietatea acesteia până în anul 1588, când a fost vândută. Ulterior, domeniul a avut de suferit de pe urma curemurelor, dar şi a neglijenţei proprietarilor. După aproape 300 de ani, Villa Rufolo a fost renovată de noul proprietar, scoţianul Francis Neville Reid. În anul 1880, în urma unei vizite în grădina Villei, marele compozitor german, Richard Wagner, și-a găsit inspiraţia pentru a scrie al doilea act din opera Parsifal. În onoarea lui Wagner, pe timp de vară, la Ravello, are loc un festival anual de muzică şi arte, care a debutat în anul 1953 şi celebrează cultura locală.
La stilul original al Villei, care îmbină arhitectura maură, siciliană şi normandă, s-au adăugat, ulterior, alte elemente, cum ar fi cele caracteristice secolului al XVIII-lea şi al XIX-lea. Intrarea este păzită de un turn cu rol pur decorativ. Mergând în continuare pe alee, se iveşte o curte frumoasă, în stil maur, mărginită de coloane zvelte, cu modele elegante, împodobită cu mici ghivece cu flori. Turnul principal al vilei, cunoscut sub numele de Torre Maggiore, are o înălţime de 30 de metri şi era folosit pentru a observa vapoarele piraţilor care veneau spre coasta Amalfi. Terasa superioară este orientată spre răsărit şi oferă un punct superb de panoramă. Partea mea preferată din întreg domeniul a fost grădina cu vedere spre Golful Salerno, pe care am admirat-o scăldată în ceaţă. Ploaia şi norii au creat un aer misterios în întreg domeniul, iar cerul parcă se contopea cu marea, îmbrăţişând întreaga coastă.
Preţul biletului pentru a vizita grădinile Villei Rufolo a fost de 5 euro şi chiar merită, aşa că dacă ajungeţi pe-aici nu ezitaţi să intraţi!
Impresionată de cele văzute, am ieşit de pe tărâmul magic al istoriei şi m-am îndreptat spre următoarea destinaţie, Villa Cimbrone.
Villa Cimbrone îşi ia numele de la colina pe care se află, „Cimbronium”, unde accesul se face urmând o potecă îngustă. Când am ajuns în faţa ei, m-am uitat la ceas şi am ezitat un pic, gândindu-mă că poate ar trebui să renunţ la această vizită, pentru că nu ştiam exact când pleacă ultimul autobuz din Ravello şi dacă mai pot prinde, apoi, legătura din Amalfi spre Sorrento.
Până la urmă, mi-am zis că vreau să profit de tot ceea ce oferă locul, dacă tot sunt aici, aşa că am plătit biletul de intrare de 6 euro şi m-am aventurat în Villa Cimbrone, ce constă dintr-o clădire principală şi un parc imens de 7 hectare, superb amenajat. Câte ceva despre trecutul Villei:
În secolul al XI-lea, villa Cimbrone aparţinea familiei nobiliare Acconciajoco, iar apoi a trecut în proprietatea familiei Fusco. Domeniul era râvnit de toate familiile înstărite din zonă, nu doar datorită poziţiei strategice, ci şi pentru vastele sale terenuri fertile. Cu toate acestea, Villa a fost, ulterior, abandonată şi de-abia la începutul secolului XX şi-a redobândit măreţia de altădată, când a fost descoperită de un baron englez, Ernest William Beckett. În 1904, acesta a achiziţionat clădirea şi terenul aferent, cu dorinţa de a-l transforma în locul „cel mai frumos de pe pământ”. Cu ajutorul arhitectului Nicola Mansi, originar din Ravello, dar şi al peisagiştilor englezi Harold Peto, Edwin Lutyens şi Gertrude Jekyll, Villa Cimbrone a renăscut, sub forma unui spaţiu paradisiac, cu grădini ce îmbină tradiţia peisagistică italiană cu cea anglo-saxonă. Printre arbori şi vegetaţia luxuriantă au fost inserate elemente decorative, fântâni, statui, pavilioane, mici temple, etc..
După al doilea Război Mondial, Villa a fost din nou lăsată în paragină, însă în anii 1960, datorită lui Marco Vuilleumier şi a familiei sale, a avut loc un nou proces de restaurare. În prezent, Villa găzduieşte un hotel de lux şi un restaurant, iar datorită panoramei romantice este un loc foarte căutat, în special pentru nunţi.
Printre vizitatorii faimoşi ai Villei, se numără Virginia Woolf, D. H. Lawrence, Vita Sackville West, Edward James, Henry Moore, T. S. Eliot, Jean Piaget, Winston Churchill, etc.. Pe clădirea hotelului, se află chiar şi o placă de marmură ce aminteşte de faptul că, în anul 1938, actriţa Greta Garbo şi iubitul ei, Leopold Stokowski, au petrecut aici ore de fericire, în secret, departe de agitaţia Hollywood-ului.
Spaţiile verzi ale Villei sunt accesibile nu doar oaspeţilor de la hotel, ci şi publicului larg. Grădinile Villei Cimbrone mi s-au părut şi mai frumoase decât cele de la Rufolo. Domeniul include o seri de mici puncte de atracţie, fiecare cu povestea lui: Curtea, Cripta, Viale dell’imenso, statuia lui Cerere, templul lui Bahus, Grota Evei, David, Terasa trandafirilor, Ceainăria, Viale delle Ortensie, etc..
Însă niciunul dintre acestea nu m-a impresionat atât de mult ca Terasa Infinitului, un fel de balcon natural mărginit de busturi de marmură din secolul al XVIII-lea, mutilate de trecerea timpului. Priveliştea de aici e de-a dreptul divină, iar întreaga coastră Amalfi se arată în toată splendoarea ei, până departe. Orizontul e imposibil de cuprins dintr-o privire. Din nou, am avut parte de ceaţă şi peisajul a dobândit o aură de mister, iar norii au dansat pe cer fără oprire, învăluind, pe rând, dealul şi statuile.
M-aş mai fi plimbat multă vreme prin superbele grădini de la Villa Cimbrone însă de data asta chiar aş fi pierdut autobuzul. Am trecut prin piaţa centrală din Ravello, mi-am luat rămas bun de la cea mai emoţionantă experienţă a coastei Amalfi şi am făcut cale întoarsă, păstrând în suflet infinitul mării şi al cerului.
