Sicilia: căldură mare şi o plimbare cu barca în Siracusa (1)

Lăudată în o mulţime de ghiduri turistice, insula Sicilia apare ca fiind o destinaţie de neratat când vine vorba de plaje, livezi întinse de portocali şi sate pitoreşti. Vulcanul Etna, Palermo sau ruinele antice reprezintă doar câteva dintre cele mai preţioase resurse naturale şi culturale ale insulei aflată la sud de „cizma” italiană, de care o desparte doar strâmtoarea Messina. Apropierea de continentul african îi dă un aer oarecum exotic, iar trecutul bogat, cu rădăcini adânc înfipte în solul timpului, o face o adevărată comoară pentru iubitorii de istorie şi arheologie.

Pe trupul ars de soare al Siciliei sunt puse în valoare multe aşezări cu farmec, Taormina fiind o adevărată perlă a acestei lumi. După cele câteva zile în care am explorat satele aflat pe malul mării, de la nord de Catania, mi-am mutat atenţia spre regiunea din sudul acesteia. Amplasată în partea de sud-est a insulei, pe ţărmul Mării Ionice, s-a evidenţiat Siracusa.

Pentru mine, vizita la Siracusa a fost o întâmplare, căci era unul dintre puţinele locuri spre care am găsit mai multe curse de autobuz din prăfuita Catania, unde îmi stabilisem „reşedinţa de vacanţă” pentru o săptămână întreagă. Am avut un moment de uimire când am citit numele Siracusa printre alte localităţi ale Siciliei, căci în mintea mea o asociam cu lumea antică elenă şi aş fi putut să pariez că se află pe undeva prin Grecia. Ceva-ceva ştiam bine: trecutul Siracusei este strâns legat de civilizaţia greacă, aşa cum aveam să descopăr mai târziu.

După un drum destul de lejer cu autobuzul burduşit de lume, am ajuns la Siracusa chiar în perioada în care dimineaţa se îmbia cu prânzul, iar căldura părea hotărâtă să strivească orice fiinţă umană. Nu m-am lăsat intimidată, aşa că am pornit la drum, hotărâtă să savurez cât de mult posibil această experienţă. De la staţia de autobuze am luat un mic bus până în centru. M-am dus glonţ pe faleză, unde m-am aşezat la prima terasă întâlnită în cale şi am comandat o granita de migdale, un desert rece, tipic sicilian, ce se aseamănă cu sorbetto, un fel de îngheţată, dar mai uşoară şi răcoritoare. Are o textură plăcută, cremoasă, iar gustul de migdale se simte foarte bine. Pe un aşa timp cald, desertul rece a fost binevenit. Am mai admirat puţin marea din umbra protectoare a umbrelei de la terasă şi mi-am făcut drum spre străduţele înguste şi încurcate ale vechiului oraş.

Siracusa este al patrulea oraş ca mărime din Sicilia după numărul de locuitori, iar numele său provine din termenul “syraka”, mai exact “oraş bogat în apă”, datorită canalelor sale şi a zonei mlăştinoase în care este amplasat.

Oraşul este o adevărată galerie a istoriei antice a Mediteranei, dar şi a Europei. Construită pe o aşezare antică grecească fondată de coloniştii greci din Corint şi Tenea în anul 734 î. Hr., Siracusa se mândreşte şi acum cu trecutul său elen, atât din punct de vedere istoric, cât şi mitologic. Este recunoscută pentru patrimoniul cultural impresionant, pentru arhitectură şi cultură, dar şi ca fiind locul de naştere al celebrului Arhimede. Siracusa şi împrejurimile sale au fost locuite din timpuri vechi, aşa cum arată descoperirile arheologice din Stentinello, Ognina, Matrensa şi Cozzo Pantano. În antichitate, Siracusa a jucat un rol principal pe scena istoriei lumii mediteraneene, devenind o forţă în zonă. Oraş-stat puternic, Siracusa s-a aliat cu Sparta şi Corint şi şi-a exercitat influenţa în Marea Grecie, astfel că a ajuns cel mai important oraş al acesteia. În perioada sa de glorie, Cicero o descria ca fiind “cel mai mare oraş grecesc şi cel mai frumos dintre toate”. În secolul al V-lea î. Hr., a egalat Atena ca mărime, iar mai târziu a devenit parte a Republicii Romane şi ulterior a Imperiului Bizantin, astfel că alte două elemente valoroase de civilizaţie s-au adăugat peste stratul grecesc, îmbogăţind patrimoniul oraşului. Siracusa a fost, de asemenea, un personaj principal în răspândirea credinţei iudaice şi a celei creştine în bazinul Mării Mediterane, iar de acolo în întreaga peninsulă italică, apoi spre nord şi vest.

Excursia mea în Siracusa a luat o turnură interesantă când am fost acostată de un vânzător de bilete pentru plimbări cu barca în jurul insulei Ortigia, nucleu istoric al Siracusei. În insula Ortigia, o istorie de 2500 de ani este răspândită pe o suprafaţă de doar 1 kilometru pe 500 de metri. O plimbare cu barca reprezintă o modalitate plăcută de a admira clădirile şi monumentele în toată splendoarea lor, a încercat să mă convingă domnul. Mi-a desenat cu pixul pe hartă traseul pe care avea să-l urmeze barca şi mi-a surâs entuziasmat.

Am privit cu neîncredere la ambarcaţiunile colorate legate în port, câţiva metri mai încolo, legănându-se pe apă în ritm cu vântul. Mi s-au părut firave şi am întrebat cu jumătate de glas dacă nu există şi vreo barcă mai mare, gen vaporaş, care să facă plimbarea asta. Nu ştiu să înot, iar valurile strârnite în acea zi senină îmi păreau ameninţătoare. Mi-a răspuns râzând că turul insulei se face doar în bărci de acest fel, căci la un moment dat trebuie să treacă pe sub un pod, moment în care îşi lasă jos velele, iar un vapor n-ar avea cum să încapă pe acolo. N-am fost foarte convinsă, dar până la urmă am zis să accept provocarea şi după ce am cumpărat biletul m-am suit la bordul micii bărci. Colorată în roşu, alb şi albastru, arăta chiar plăcut. S-a clătinat de mama focului când am urcat în ea, moment în care mi-am simţit inima în gât. M-am aşezat cu grijă pe o banchetă, căutând din priviri ceva de care să mă ţin, chiar şi mental. Alături de mine mai erau doar vreo 3-4 turişti plimbăreţi, însă conducătorul bărcii nu a aşteptat să se umple, ci în scurt timp a ambalat motorul şi a pornit.

Nici nu mă dezmeticisem bine, că deja barca îşi tăia drum printre valurile nărăvaşe. Am încercat să nu mă gândesc la cât de tare se clatină şi să mă concentrez pe clădirile de pe mal, care acum se vedeau frumos aliniate la faleză. Pe parcursul plimbării, în barcă s-a aşternut liniştea, tulburată doar de zgomotul sacadat al aparatelor foto. Deşi ambarcaţiunea părea că va fi înghiţită de valurile neliniştite, m-am lăsat mângâiată de briză, rugându-mă să ajung cu bine la mal.

Partea de vest a insulei este dominată de promenada Aretusa, un fel de faleză cu verdeaţă ce are la capăt Fântâna Aretusa, un ochi de apă a cărui poveste pendulează între mit şi realitate. Drumul continuă de-a lungul mării cu Lungomare Alfeo, un loc la fel de plăcut pentru plimbare. Ambele nume sunt legate de cea mai cunoscută legendă a Siracusei, cea a Aretusei şi a lui Alfeo.

Tânărul Alfeo s-a îndrăgostit de nimfa Aretusa, care însă nu avea aceleaşi sentimente pentru el. Pentru a o ajuta, zeiţa Artemis (Diana), protectoarea nimfei, a transformat-o pe aceasta în izvorul ce poate fi văzut şi astăzi în insula Ortigia. Alfeo, la rândul său, a devenit un râu ce-şi trage originea din Pelopones-ul grecesc, iar apele sale s-au amestecat cu cele ale izvorului din Ortigia, trecând prin Marea Ionică. Legenda mi se pare un pic cam forţată şi lipsită de romantism, însă până la urmă aduce o notă de magie insulei. Aproape de izvor se află şi o statuie cu cei doi, care redă simbolic uniunea lor (forţată).

La capătul insulei, înainte ca barca să vireze la stânga pentru a face cotul, mi-a atras atenţia o construcţie masivă, despre care aveam să aflu mai târziu că este Castello Maniace, o fortăreaţă ridicată între anii 1232 – 1240 de către Frederic al II-lea, rege al Siciliei. Nu era deloc înaltă, ci mai degrabă bine înfiptă în pământ, solidă, cu ziduri de un alb-cenuşiu simplu. Arhitectura strict funcţională, sobră, m-a determinat să o asociez cu spiritul militar.

Numele castelului provine de la Giorgio Maniace, un general bizantin care în anul 1038 a scos cetatea de sub dominaţia arabă, deşi pentru o perioadă scurtă. Fortăreaţa mai este numită şi Castello Svevo, de la locul în care este amplasată – Piazza Federico di Svevia.

Castello Maniace este construit în plan pătrat, fiecare dintre laturi având dimensiunea de 51 de metri, în timp ce înălţimea este de doar 12 metri. În colţuri se înalţă patru turnuri cilindrice, integrate armonios în zidărie. Amplasat pe promontoriul insulei Ortigia, cu marginile sale ce urmează aproape perfect linia ţărmului, castelul îşi întâmpină vizitatorii cu un aer sever, având în vedere scopul defensiv pentru care a fost construit. Fortăreaţa nu a fost prima construcţie ridicată pe această bucată de pământ, având în vedere poziţia sa strategică, cu vedere deschisă spre intrarea golfului Siracusei.

Regele Petru al III-lea de Aragon a locuit aici cu familia sa la finalul secolului al XIII-lea, iar apoi, din 1305 până în 1536 castelul a fost utilizat ca reşedinţă de către mai multe regine ale Siciliei. Pentru o perioadă a servit şi ca închisoare, mai târziu fiind inclus în sistemul de fortificaţii cu rol de a apăra portul şi oraşul. În anul 1704 a fost afectat de o explozie puternică, după care a trecut printr-un proces de renovare.

O caracteristică remarcabilă a castelului este potralul central, sub formă de arc ascuţit, decorat cu bucăţi diferite de marmură şi având deasupra stema imperială a lui Carol al V-lea: acvila bicefală (secolul al XVI-lea). Straturile de istorie care s-au aşternut peste castel sunt vizibile în mai multe locuri din interiorul său, iar acestea includ lucrări vechi în piatră şi chiar graffiti-uri din epoca celui de-al doilea război mondial. În cadrul castelului este expusă o statuie din bronz reprezentând un berbec, care alături de perechea sa decorau în trecut intrarea în fortăreaţă. Sculptura originală este expusă la Muzeul de Arheologie din Palermo.

Castelul este deschis doar dimineaţa, între 8:30 şi 13:30, aşa că nu am reuşit să-l vizitez în interior şi a trebuit să mă mulţumesc să-i admir doar carapacea de piatră, privită din largul mării.

(VA URMA)