Sindromul peşterii, numit şi “Sindromul cabanei”/ “Sindromul melcului” sau “Hikikomori” (din cuvintele japoneze “hiki” – “ a se retrage” şi “komori” – “a fi înăuntru”) numeşte una dintre cele mai grave tendinţe din societatea actuală, legată de comportamentul uman – aceea de izolare, de teamă de a mai ieşi în spaţiile publice, de a mai participa la viaţa socială.

La peste un an şi jumătate de la izbucnirea pandemiei de COVID-19, criza sanitară, criza economică, perioadele prelungite, reluate, de lockdown au condus la schimbări fundamentale în privinţa obiceiurilor, a felului nostru de a fi, au impus noi reguli, noi priorităţi, iar la nivel individual, temerile (autentice sau induse), neliniştile, neputinţele, anxietăţile au înlocuit, treptat, vechile rosturi, obiceiuri, tipare comportamentale.

Vrând-nevrând, fiecare a trebuit să-şi regândească viaţa, valorile, deciziile, să-şi înfrunte vulnerabilităţile şi chiar şi cei care afişează, uneori ostentativ, indiferenţă, recunosc că, în lumea post-pandemie, comportamentul uman va fi “altfel”, fără a putea defini foarte clar ce va însemna acest “altfel”.

Sindromul peşterii – teama de întoarcere la viaţa de “dinainte”

Sindromul peşterii şi crizele societăţii moderne
Sindromul peşterii şi crizele societăţii moderne

Sindromul peşterii este, într-un fel, varianta modernă, o proiecţie în planul psihologiei individuale, a alegoriei lui Platon – “Mitul cavernei” – reprezentare metaforică a condiţiei umane, al cărei sens, la modul general, este că oamenii trăiesc într-o iluzie, prizonieri în ignoranţă, în judecaţi şi prejudecăţi mai mult sau mai puţin artificiale, toate sporind distanţa faţă de Adevăr, faţă de autentica natură umană.

Despre un astfel de sindrom se vorbea şi în secolul trecut, observându-se comportamentul “căutătorilor de aur”, care, plecaţi pentru săptămâni, luni, în căutarea preţiosului metal, dormind în colibe improvizate, total izolate de civilizaţie, la întoarcere, manifestau o anumită neîncredere faţă de oamenii din jur, faţă de viaţa socială. La fel se poate întâmpla şi cu cei care sunt spitalizaţi o lungă perioadă sau care au profesii care îi obligă să stea în singurătate multă vreme.

“Sindromul peşterii” sau “Sindromul cabanei”, astăzi, desemnează “frica socială”, anxietatea generată de ieşirea din casă, după lunga perioadă de restricţii impusă de pandemia de coronavirus. “Sindromul melcului”, “Sindromul prizonierului” sunt alţi termeni utilizaţi, mai ales în mass-media, pentru a numi această tendinţă.

Hikikomori – un fenomen major în Japonia

Hikikomori, Sursa The Wall Street Journal
Hikikomori, Sursa The Wall Street Journal

Japonezii, încă de la începutul anilor 2000, folosesc termenul “Hikikomori”, pentru persoanele care, având sentimentul că nu-şi pot atinge ţelurile în viaţă, aleg să trăiască izolate de lume. În 2010, numai în această ţară, erau peste 300 000 de hikikomori, adică aproximativ 0,2% din populaţia Japoniei. Unii au devenit astfel din cauza unor probleme legate de angajare sau de căutare a unui loc de muncă (70% dintre aceştia, bărbaţi, iar 40% cu vârsta în jur de 30 de ani).

Un studiu din 2016, făcut în această ţară, a pus în evidenţă şi alte cauze pentru Hikikomori: intoleranță la frustrările și constrângerile lumii exterioare, dependența prelungită faţă de familie, favorizată de marea permisivitate a mediului familial japonez făță de ceea ce ei numesc “copilul-rege”, “copilul-tiran”, excesiv protejat şi răsfăţat, presiunea socială puternică exercitată asupra tinerilor, printr-un program educaţional foarte pretenţios, din momentul în care intră în şcoală etc.

A avea un hikikomori acasă este adesea văzut că un subiect tabu, părinţii speră că problema se va rezolva de la sine, ceea ce nu se întâmplă, copilul/ tânărul pierzându-si capacitatea de a trăi în societate, televizorul şi computerul devenind singurele referinţe pentru lumea exterioară.

Când un hikikomori reintră în societate, adesea după ani de zile, se confruntă nu numai cu necesitatea de a compensa anii de şcoală pierduţi, dar şi cu teama că vor fi izolaţi, etichetaţi ca atare, efectul fiind adeseori un comportament violent, confuz.

Sindromul peşterii – acutizat de crizele mondiale actuale

Sindromul peşterii/ Sindromul melcului este, aşadar, în prezent, termenul corespondent pentru ceea ce japonezii numesc, în mod specific, Hikikomori, şi care se manifestă în cazul tot mai multor oameni de pe glob, care se confruntă cu experienţa crizei globale actuale, sanitare, economice, sociale, morale, fără precedent.

Diverse statistici din anul curent, din mai multe ţări, arată că aproape jumătate dintre persoanele chestionate mărturisesc că întâmpină dificultăţi în reluarea obiceiurilor sociale de dinainte de pandemie, în privinţa reîntoarcerii la serviciu, în relaţia cu cei jur. Este vorba de un sentiment de teamă – teama de virus, teama de a discuta cu alte persoane, teama de a părăsi locuinţa.

Lockdown
Lockdown

Existau tendinţe si înainte de COVID-19, spun psihologii, sociologii, graţie progreselor tehnologice, ca tot mai multe persoane să opteze pentru telemuncă, să cumpere online, să prefere să vizioneze un film de acasă şi nu la cinematograf etc. După lockdown-uri repetate, după perturbarea condiţiilor de viaţă familiare, mulţi oameni, de vârste şi condiţii diferite, fără să conştientizeze acest lucru, au dezvoltat Sindromul peşterii – ataşaţi spaţiului protectiv de acasă, le este aproape imposibil să-l mai părăsească, nu mai vor şi nu mai pot să înfrunte lumea exterioară, percepută ca un pericol de care trebuie să ne ferim purtând măşti, păstrând distanţarea fizică etc.

Citește și:  Evoluția omului – de ce avem păr pe corp??

Nu este o “boală”, este o tulburare anxioasă, o stare emoţională, de regulă, tranzitorie, dar care, fără îngrijire şi atenţie, se poate transforma în depresie. Principalele simptome care indică “Sindromul peşterii” sunt: oboseala permanentizată, pierderea motivaţiei, a încrederii în sine, anxietatea de a face faţă cerinţelor din viaţa de zi cu zi, teama de aglomeraţie, de a întâlni alţi oameni, ameţeli, dureri de cap, tulburări de vedere etc. Alţii se simt într-atât de confortabil acasă, în “perimetrul de securitate”, încât orice tentativă de a abandona această situaţie pare a solicita eforturi imense.

Cum poate fi combătut Sindromul melcului/ peşterii? Ne putem schimba comportamentul în numai 66 de zile?

Sindromul peşterii şi crizele societăţii moderne
Sindromul peşterii şi crizele societăţii moderne

De-a lungul timpului, chiar şi în cele mai dramatice împrejurări, s-a dovedit că natura umană are resurse excepţionale de a se regândi, de a se reconstrui, de a redobândi binele pe care l-a pierdut, din vina altora, din întâmplare, din pricina contextului de viaţă, din iresponsabilitate s.a.m.d.

Filosofii spun că nu există bine sau rău absolut, iar psihologii susţin că orice comportament nou (rău sau bun) poate deveni obişnuinţă în numai 66 de zile, dacă avem o motivaţie puternică. Ţinem la “obişnuinţe” pentru că ne oferă un anume confort, prin repetabilitatea gesturilor, acţiunilor, pentru care nu mai trebuie să facem un efort de conştientizare. Şi aceste lucruri sunt valabile şi pentru viaţa de dinainte de pandemie şi pentru noile obişnuinţe din timpul pandemiei.

Reguli de bază pentru depăşirea fricii de viaţă în colectivitate

Frica de viata in colectivitate
Frica de viata in colectivitate

Pentru a putea fi depăşit Sindromul peşterii, este nevoie, ca un cazul tuturor fricilor şi angoaselor, de răbdare, de stabilirea unor obiective “mici”, care să fie atinse treptat. Trebuie, de asemenea, să se respecte mai multe reguli de bază:

  • odihnă, hrană sănătoasă, reluarea treptată a programului cotidian, în care să fie incluse şi scurte ieşiri – la plimbare, la cumpărături etc., cu măsurile de precauţie contra coronavirusului, pentru a se asigura un anume confort psihologic;
  • exersarea capacităţii de a ne bucura de lucrurile frumoase din fiecare zi, renunţând la proiecţiile negative despre viitor, deoarece, cum spunea încă din antichitate, înţeleptul Seneca, “Suferim mai mult în imaginaţie decât în realitate”; or, o astfel de atitudine de a cultiva, în imaginaţie, perspectiva unui viitor incert nu poate fi decât dăunătoare;
  • în primele zile/ săptămâni de eliberare din confortul “cochiliei” de melc, trebuie evitate aglomeraţiile, mijloacele de transport în comun s.a.m.d.;
  • în toate împrejurările se va acorda atenţie emoţiilor, pentru a nu se declanşa vreo stare de panică;
  • adăugarea zilnică a diverselor activităţi care ţin de studii, job, de întâlnirea cu cei dragi, cu prietenii, chiar dacă, pentru început, acestea pot fi doar online etc.
  • apelul la diverse tehnici care ţin de sofrologie (un ansamblu de metode menite să fortifice confortul psihic şi fizic, să ajute la gestionarea emoţiilor, să combată anxietatea, stresul) şi care şi-au dovedit utilitatea în nenumărate cazuri – respiraţie controlată, relaxare musculară progresivă, vizualizarea pozitivă etc. – şi care vor aşeza toate lucrurile într-o altă perspectivă.

Libertatea de a pune lucrurile într-o paradigmă favorabilă

Sindromul melcului
Sindromul melcului

Sindromul peşterii, dincolo de efectele negative asupra comportamentului individual, ne poate face să conştientizăm sensul existenţei individuale şi colective, să înţelegem cât de importantă este libertatea şi cum vrem să trăim.

Celebrul cineast spaniol stabilit în Mexic, Luis Bunuel, într-un film celebru – “Îngerul exterminator” – din 1962, când omenirea nici nu-şi imagina pandemia prin care va trece la începutul mileniului al III-lea, arată cum “strălucirea” (aparentă) a unei lumi poate să dispară într-o clipă, într-o situaţie-limită. În timpul unei recepţii se întâmplă ceva ciudat, o forţă invizibilă îi face pe cei prezenţi la petrecere să nu poată ieşi din casă – o imposibilitate fizică şi psihică.

Luis Bunuel, Ingerul exterminator
Luis Bunuel, Ingerul exterminator

În decursul celor câteva zile cât durează această “ciudăţenie”, personajele îşi arată adevărata “faţă” – abandonarea aparenţelor, a convenţiilor, disperare, dezumanizare, frică, agitaţie, tensiune, violenţă psihică şi fizică, efect al schimbării normalităţii, până la momentul în care “blestemul” dispare. A doua zi însă, la slujba de mulţumire, situaţia dă semne să se repete. La modul foarte general, metaforic vorbind, “Îngerul exterminator” pare a fi “timpul” subiectiv, cu toate gândurile, angoasele, neputinţele.

Luis Bunuel însuşi, întrebat care este “ideea” filmului, a răspuns că: “Ceea ce se vede este un grup de oameni care nu poate face ce dorește să facă: să iasă dintr-o încăpere. Imposibilitate inexplicabilă de a-și satisface o dorință banală”.

Mutatis mutandis, izolarea şi restricţiile din vremea pandemiei par să ne fi pus într-o situaţie absurdă, care nu este un scenariu cinematografic, este realitate. Mulţi au devenit captivi în “Sindromul peşterii”, sunt, cum spun japonezii, “hikikomori”, dar stă în puterea fiecăruia să se reconecteze la realitate, să redescopere lucrurile care contează, empatia, valenţele vieţii sociale, să iasă în lume, cu planurile sale, cu un nou comportament şi cu o nouă atitudine.

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.