Teatro Olimpico din Vicenza, Italia, impresionanta opera a marelui arhitect Andrea Palladio, este considerat cel mai vechi teatru care a rezistat in fata trecerii timpului din Perioada Renasterii, precum si cel mai vechi teatru acoperit din lume, fiind construit cu o precizie uluitoare, am putea spune, monumentala. Teatrul a fost ridicat la ordinul Academiei Olimpice (Accademia Olimpica), in anul 1580, atat Palladio, cat si aceasta institutie optand pentru terenul pe care s-a aflat o fortareata medievala abandonata, care, candva, avusese statut de inchisoare si depozit de praf de pusca.
Capodopera arhitectonica numita Teatro Olimpico a fost inspirata de ideile clasice ale lui Palladio, care, intors in orasul sau natal Vicenza, in anul 1579, a inceput sa lucreze la planurile de proiectare ale acestui teatru. Din pacate, Andrea Palladio nu a apucat sa isi vada giuvaierul arhitectonic ridicat, acesta murind la scurt timp dupa inceperea lucrarilor de constructie la Teatro Olimpico. Cu toate acestea, s-au respectat intocmai planurile, desenele, schitele si, in definitiv, ideile sale, care aveau sa se materializeze intr-un edificiu magnific, o adevarata opera de arta.
Numai ca Palladio nu se gandise si la decorul scenei, mai cu seama la elementele ce ar fi trebuit sa fie amplasate pe scena propriu-zisa a teatrului. Tocmai de aceea, s-a cerut ajutorul lui Vincenzo Scamozzi, care a realizat decorurile scenei. La inceput, s-a dorit ca elementele de decor, realizate din lemn si stuc, sa fie amplasate pe scena doar temporar, insa intr-un final, acestea au fost pastrate in teatru. Tot Scamozzi este cel care a si conceput intrarea originara si alte doua sali ale teatrului, acestea fiind in concordanta cu restul incaperilor, respectiv cu stilul acestora, cu grija ales de Palladio.
Teatro Olimpico a fost inaugurat la 3 martie 1585, in acea seara minunata punandu-se in scena piesa Oedipus Rex, scrisa de Sofocle. De la aceasta productie, au mai fost puse in scena doar cateva piese, pana cand teatrul a fost abandonat, cel mai probabil pe fondul schimbarilor sociale si culturale, in fond, din cauza vremurilor confuze si zbuciumate ce se abatusera peste societatea acelor timpuri. Desigur, cauzele pentru care impresionantul teatru a fost abandonat au fost mai multe.
In sfarsit, Teatro Olimpico poate fi considerat inima teatrului european, fiind, totodata, si un monument dedicat marelui arhitect Andrea Palladio, unul dintre cei mai importanti artisti din lume. Ba, mai mult decat atat, importanta acestui edificiu este mult mai mare de atat, caci, spre deosebire de celebrul teatru Globe din Londra, cunoscut ca teatrul lui Shakespeare, care a fost reconstruit, Teatro Olimpico din Vicenza s-a pastrat in forma sa initiala, fiind un exemplu veritabil al arhitecturii renascentiste, dar si al teatrului din aceasta epoca infloritoare. De mentionat este faptul ca, in prezent, teatrul nu mai este folosit decat in sezonul cald, deoarece instalarea eventuala a unui sistem de incalzire ar avaria grav structura din lemn a cladirii, si asa slabita de trecerea timpului.
De-a lungul timpului, acest teatru a avut foarte multi admiratori, insa, in acelasi timp, si foarte putini imitatori. Ideea lui Palladio, de a construi un teatru urmand modelul roman, a fost pe cat de interesanta, pe atat de anevoioasa pentru eventualii imitatori, cu atat mai mult cu cat ideile marelui arhitect au fost foarte apropiate de spiritul teatrului modern, care favorizeaza relatia dintre audienta si actiune. Si totusi, nu putem sa nu facem referire la Teatro all’antica din Sabbioneta, care s-a inspirat din opera lui Palladio.
Acest edificiu, proiectat de Cincenzo Scamozzi, deloc surprinzator, este confundat, de cele mai multe ori cu teatrul lui Palladio, Olimpico. Pe de alta parte, unii critici sunt de parere ca Teatro Olimpico a ramas blocat undeva in negura timpului, elementele de decor ale scenei stopand alte eventuale imbunatatiri. Dar de departe cea mai interesanta remarca se refera la faptul ca acest important edificiu este un prizonier al propriului sau creator, iar, in conditiile in care Andrea Palladio a fost considerat un arhitect de geniu, nu putem decat sa spunem ca si aceasta lucrare este asemenea, o lucrare de geniu.
