Unul dintre lucrurile care îmi plac mie cel mai mult la ideea de călătorie e libertatea de-a alege ceea ce ți se potrivește și de a-ți forma un stil propriu de a trăi și descoperi locul în care călătorești.
Unii oameni pot să-și dorească să vadă cât mai multe dintre obiectivele turistice renumite ale fiecărui loc prin care trec. Alții poate vor doar să simtă spiritul locului și fug de zonele turistice și aglomerate, căutând locuri mai puțin de promenadă, dar cu un iz autentic local mai pregnant. Alții combină aceste două variante. Unii aleargă după vizite la muzee, alții după cumpărături. Unii vor spații verzi, alții vor istorie. E frumoasă, fascinantă libertatea aceasta și abundența de ofertă pentru fiecare dintre aceste tipuri de dorințe de călător. Unii preferă tururile organizate, sightseeing-urile, alții vor să rătăcească haihui printr-un oraș. Unii caută apropiere de oameni, alții se caută pe sine. Și niciunul dintre aceste moduri de-a trăi și percepe o călătorie nu e greșit, atâta timp cât se transformă într-un câștig sufletesc, emoțional, mental pentru cel care călătorește. Atâta timp cât aduce un plus în viața cuiva.
Copenhaga a fost, pentru mine, un vis. Unul de copil care credea în poveștile lui Hans Christian Andersen, unul de adolescentă care visa la cucerirea hărții lumii, unul de om matur care se caută pe sine în toate călătoriile pe care le face. Aceasta fiind esența, în funcție de timpul pe care îl am la dispoziție pentru a-l câștiga (pentru că, nu-i așa, nici vorbă să putem spune că pierdem vremea undeva, cândva, călătorind?!) trăind un loc, aleg să-mi domolesc pașii și să simt. Învăț, e drept, cu fiecare nouă călătorie în care mă poartă viața, să-mi liniștesc iureșul sufletului și doar să fiu acolo, în acel prezent, în locul în care am ajuns.
Înainte să călătoresc acolo, în iunie 2013, Copenhaga înseamna pentru mine o destinație fascinantă. Ajunsă acolo, mi-am plimbat pașii prin acest oraș fantastic, fără să simt într-un mod real și profund obiectivele turistice pe care le-am vizitat și m-am bucurat mai mult când am putut doar să mă plimb pe străzi, să mă uit la oameni, la clădiri, să simt imensitatea faptului că mă aflam acolo. Simplul fapt că pașii mei mergeau pe trotuarele Copenhagăi îmi făcea sufletul să vibreze într-un mod aparte. Unul grandios.
Cea mai fericită și puțin coruptă țară din lume, cum se spune despre ea, Danemarca a avut o istorie grea și controversată, într-o continuă negociere cu Norvegia și Suedia, pe de o parte, și cu Germania, pe de altă parte, pentru obținerea diferitelor avantaje politice, economice, administrative. Privilegiată de faptul că are deschidere și la Marea Baltică și la Marea Nordului, Danemarca e o țară în care nivelul de trai e printre cele mai ridicate din lume.
Copenhaga, Port al comercianților, cum îi e traducerea numelui, cu o poziție strategică la Marea Baltică, e un oraș relativ mic, asemănător din multe puncte de vedere cu Amsterdamul. Forma specifică a caselor din cărămidă colorată, cu geometrie clară, cu geamuri multe, canalele (cele mai multe artificiale, construite de la zero) pitorești, deschiderea față de mersul pe bicicletă, sunt lucruri pe care aceste două orașe europene le au în comun. Toleranța față de consumul anumitor substanțe, regăsită în Cartierul Roșu olandez, își are, într-o anumită formă, corespondentul în cartierul Christiania din Copenhaga, fondat în anii 70 de un grup de oameni care-au refuzat să plătească taxe și impozite sau să respecte legile daneze. Și-au amenajat locuințe în clădiri părăsite și e, azi, un loc pe care autoritățile se străduiesc să-l schimbe, instaurând o ordine, e locul unde se face comerț cu cannabis în mod legal, e loc al libertinajului, al artiștilor boemi – graffiti-ul e cea mai utilizată formă de artă, e locul pe care cei mai mulți dintre cei care ajung la Copenhaga își doresc să-l vadă. O curiozitate firească, de altfel, față de ceva diferit, față de curajul cuiva de-a fi altfel, de-a ieși din tipare și-a respinge regulile unei societăți.
Altfel, prin comparație cu Amsterdam, Copenhaga e un oraș mult mai larg și neaglomerat, are un aer mai elegant și clasic, deși tot foarte pitoresc. La prima impresie, are acel aer rece și distant al țărilor nordice, poate părea sobru, dar mie mi s-a părut maiestuos. Vizitasem anul trecut Copenhaga înainte de călătoria din acest an la Amsterdam și orașul danez a fost primul care m-a impresionat pentru cât de bike friendly este. Până în acel moment, Copenhaga mi-a fost apogeu al lumii pe două roți și mi-a lăsat o impresie unică, aparte.
M-au impresionat numărul de bicicliști și bicicletele de la Copenhaga mai mult decât obiectivele turistice. Oriunde-mi întorceam privirile, bicicletele erau primele care-mi ieșeau în cale. Piste de biciclete largi, generoase, atitudine relaxată, sute de bicicliști la semafoare, oameni cu copii, cu biciclete dotate cu coșuri, cargo-uri, femei cochete și elegante, cei mai mulți dintre ei purtând cască de protecție. Mi-a vibrat sufletul la fiecare intersecție, m-am simțit încântată de fiecare parcare cu zeci, sute de biciclete și aș fi vrut să fiu parte activă din acea lume, nu doar un spectator. Față de Amsterdam, la Copenhaga mi-au plăcut și bicicletele, n-am văzut atât de multe biciclete abandonate, n-am văzut doar biciclete de duzină, ci și city-uri elegante și frumoase, biciclete colorate și vesele, biciclete îngrijite.
Există o cultură a mersului pe bicicletă foarte bine pusă la punct la Copenhaga. Acolo, bicicletele pot chiar să fie închiriate gratuit. În sezonul turistic, se plătește doar o taxă de siguranță de 20 coroane daneze (apropo de coroane, e singura dată când am întâlnit un tip de monedă găurită) care se returnează atunci când se termină perioada de închiriere și bicicleta e dată înapoi. Danezii se laudă cu un procent absolut fabulos de bicicliști, de aproximativ 35 – 40% din populația totală a țării.
O vizită de două zile la Copenhaga, cum a fost cea pe care am făcut-o eu anul trecut, poate cuprinde, la pas, pentru că distanțele-s chiar facil de parcurs pe jos, cele mai multe dintre obiectivele turistice renumite ale Copenhagăi. Piața Primăriei (primăria orașului are o sală de evenimente extrem de elegantă și frumoasă unde m-am simțit ca într-o sală de bal și-am asistat chiar la o oficiere de stare civilă cochetă și nonconformistă între o mireasă de culoare și un mire cu trăsături nordice bine definite), strada pietonală Stroget, comercială și aglomerată, cu magazine celebre, celebrul parc Tivoli cu cele 110 mii de felinare, Turnul Rotund, construit ca observator astronomic, clădirea nouă a Operei, reședința familiei regale Amalienborg, Palatul Christiansborg, construit pentru toate cele trei puteri ale statului, cea regală, cea legislativă și cea juridică, poate fi descoperit și admirat în timp ce gustați un smorrebrod, sandviciul renumit din Copenhaga. Portul nou al orașului – Nyhavn, e unul pitoresc, mai ales la ceas de seară când lumina caldă transformă și înfrumusețează cafenele și terasele îmbie la relaxare, iar clădirile care mărginesc canalele oferă priveliști superbe ale Copenhagăi.
Mica Sirenă, operă a sculptorului Edvard Eriksen, e una dintre cele mai cunoscute atracții ale Copenhagăi și atrage mii de turiști anual, deși în port este expusă doar o copie a lucrării originale, aceasta fiind păstrată într-un loc necunoscut publicului larg. Chipul Micii Sirene e reprodus după cel al lui Ellen Price, iar corpul nud, după cel al soției artistului.
Am iubit fiecare clipă petrecută la Copenhaga și mi-a plăcut tot ce-am întâlnit acolo și mi-aș dori să am ocazia să revin, să reiau aceiași pași și, în plus, să mă bucur de ceea ce mersul pe bicicletă înseamnă acolo. Deși un oraș scump, aliniat stilului de viață nordic, Copenhaga e un regal turistic de înaltă clasă care merită să fie prezent pe lista oricărui om îndrăgostit de călătorie.
