Am vizitat Grădina Luxemburg din Paris într-o după-amiază de duminică, zi în care relaxarea plutea în aer în întregul oraş, alături de norii indecişi. De la Sainte Chapelle, am luat-o pe bulevardul Saint Michel şi am mers tot înainte, până când am ajuns la poarta grădinii. Încă de la intrare am văzut un grup de alergători bătând cu hotărâre aleile parcului şi mi s-a făcut şi mie poftă de ceva mişcare. Însă cum nu aveam la mine echipamentul de alergat, mi-am pus pofta-n cui şi m-am mulţumit cu o plimbare. Ziua era destul de întunecată, nu tocmai potrivită pentru a face fotografii, cel puţin nu cu aparatul meu foto, mai pretenţios, care iubeşte doar lumina soarelui.
Situată lângă cartierul Latin, Grădina Luxemburg este unul dintre cele mai populare parcuri din Paris, deoarece cuprinde spaţii şi atracţii variate, care atrag studenţi, părinţi cu copii, turişti, alergători, locuitori etc. Dincolo de porţile grădinii, am fost întâmpinată de o statuie petrecăreaţă, reprezentându-l pe Faun dansând, care era înconjurată de tufe de flori galbene, portocalii şi albe, foarte potrivite cu atmosfera de toamnă. Mergând mai departe, am descoperit că florile respective sunt un fel de laitmotiv al parcului, căci aceleaşi modele şi combinaţii de culori împodobeau mai multe balustrade şi spaţii verzi.
Numele grădinii are legătură cu primul său proprietar, ducele de Luxemburg. Terenul a fost, ulterior, achiziţionat în 1612 de către Maria de Medici, văduva regelui Henric al IV-lea. După ce acesta a fost asasinat în 1610, ea a decis să se mute de la Palatul Luvru şi a cumpărat lotul de pământ pentru a ridica o nouă reşedinţă. Constucţia grădinii şi a palatului s-a desfăşurat în perioada 1615 – 1645.
Maria de Medici, membră a celebrei familii italiene, îşi petrecuse copilăria în Florenţa şi de aceea şi-a dorit să aibă la Paris un domeniu care să-i amintească de locurile natale, respectiv Palatul Pitti şi Grădina Boboli. Astfel, arhitectul francez Salomon de Brosse a primit sarcina de a realiza un palat şi o grădină inspirate de stilul italian, în special cel florentin. Suprafaţa de teren era, la acea vreme, destul de redusă, deoarece în apropiere se afla o mănăstire de cartuzieni, care au refuzat să plece pentru a face loc unei grădini mai ample. Regina văduvă nu s-a putut însă bucura prea mult de aceste locuri, deoarece a fost alungată de cardinalul Richelieu în anul 1625, înainte de finalizarea construcţiei.
În 1794, în timpul Revoluţiei Franceze, palatul a fost utilizat pe post de închisoare. În plus, cartuzienii au fost nevoiţi să plece, după ce revoluţionarii au confiscat mănăstirea. Acest lucru a dus la expansiunea ulterioară a grădinii şi la refacerea ei într-un stil mai franţuzesc. Astfel, după Revoluţia Franceză, clădirea a fost restaurată de către Jean Chalgrin (1799 – 1805) şi apoi mărită în anii 1835 – 1856 sub conducerea arhitectului Alphonse de Gisors. În cel de-al Doilea Război Mondial, palatul a servit drept cartier general pentru Luftwaffe, armata aeriană germană. În prezent, edificiul găzduieşte Senatul francez.
Parcul se întinde pe o suprafaţă de circa 23 de hectare şi devine aglomerat când vremea este bună. Cu toate acestea, parcul este o alternativă pentru cei care vor să evadeze de pe străzile şi mai tumultuoase ale Parisului. La jumătatea secolului al XIX-lea, în timpul reorganizării urbane masive realizate de Georges Eugene Haussmann, o parte din marginile grădinii au fost eliminate, dar chiar şi aşa aceasta rămâne unul dintre cele mai mari spaţii verzi din Paris.
Plimbându-mă prin parc, nu am sesizat asemănarea cu Grădinile Boboli, pe care le-am vizitat anul trecut, în cadrul escapadei mele florentine. Însă acum, gândindu-mă mai bine şi privind fotografiile, observ anumite lucruri în comun: spaţiile largi, statuile variate şi parcelele cu flori organizate în figuri geometrice.
În mijlocul grădinii, se află un bazin de formă octogonală (Grand Bassin), unde se pot închiria minibărci teleghidate, o activitate apreciată atât de copii, cât şi de adulţi, care se luau la întrecere în mânuirea acestora. În jur, se deschide un spaţiu vast, cu multe alei însoţite de spaţii verzi, cu tearase şi balustrade.
Grădina reprezintă locul ideal pentru a petrece un weekend în aer liber. Aici nu ai cum să te plictiseşti, căci pe lângă plimbări poţi să joci şah, tenis sau petanque (un joc cu mingi micuţe, popular în Franţa) şi poţi vizita Muzeul Luxemburg, deschis pentru expoziţii temporare. În grădină, sunt organizate uneori expoziţii gratuite de fotografie, precum şi concerte, în pavilionul special amenajat. Parcul este bogat în locuri de joacă pentru copii, iar aceştia mai au la dispoziţie un teatru de păpuşi şi un carusel.
Am văzut multe scaune, aflate într-o dulce dezordine, ca şi cum ar fi fost bătute de un vânt puternic din toate direcţiile. Partea bună este că, nefiind fixate în pământ, poţi să iei un scaun şi să-l muţi unde vrei, pentru o privelişte exact pe gustul tău.
Perdeaua alb-cenuşie a norilor era străpunsă violent de Turnul Montparnasse, a cărui siluetă impunătoare se zărea în depărtare.
În parc, se află peste 70 de statui şi monumente. De asemenea, există şi câteva fântâni, cea mai celebră dintre ele fiind Fântâna Medici, realizată la începutul secolului al XVII-lea în stil Baroc romantic. Grupul statuar central cuprinde trei personaje mitologice, realizate din marmură de Carrara: ciclopul Polifem, fiul lui Poseidon, priveşte cuplul de îndrăgotiţi Acis şi Galatea. Polifem era la rândul lui îndrăgostit de nimfa Galatea, ceea ce i-a stârnit invidia şi l-a determinat să-l omoare pe Acis. Galatea a transformat sângele iubitului ei într-o apă, iar Acis a devenit zeul acesteia. La dreapta şi la stânga, se află două figuri alegorice ce reprezintă fluviile Sena şi Ron, sculpturile fiind realizate de Claude Ramey şi, respectiv, Francisque Duret. Fântâna are în faţă un mic bazin cu apă, mărginit de vase din piatră împodobite cu flori şi platani, iar atmosfera este cu adevărat romantică. Şi aici se află răsfirate câteva scaune pentru cei care vor să citească sau să se odihnească având în faţă priveliştea fântânii.
În vremea când a fost construită, fântâna arăta diferit: semăna cu o grotă artificială, asemenea celei din Grădina Boboli şi nu includea nicio statuie. În anul 1800, o sculptură din marmură albă reprezentând-o pe Venus, zeiţa iubirii, a fost adăugată în nişa centrală. Aceasta a fost înlocuită apoi, în anul 1866, cu actuala compoziţie, statuile fiind realizate de sculptorul Auguste Ottin.
În spatele fântânii Medici, se află o alta, tot cu personaje mitologice, respectiv Leda şi Zeus, deghizat în lebădă. Aceasta datează din anul 1806.
O altă fântână, aflată de data aceasta în partea de vest a parcului, este dedicată pictorului francez Eugène Delacroix, fiind împodobită cu un bust al acestuia şi statui alegorice ale Timpului, Gloriei şi Geniului, care se întind spre el. Alte personalităţi celebre, amintite prin statui răspândite în întreaga grădină, sunt Stendhal, Montesquieu, Frederic Chopin, Charles Baudelaire, Blanche de Castilia etc.
Am înţeles că în grădină s-ar afla şi o copie în miniatură a Statuii Libertăţii, instalată aici în anul 1906, însă n-am zărit-o. O altă statuie pe care am ratat-o este monumentul Bocca della Verità, reprezentând o femeie cu mâna în celebra Gură a Adevărului. M-am consolat cu faptul că am văzut-o pe cea originală, la Roma.
Am mers mai departe şi am ajuns la un alt spaţiu verde, o extensie a parcului. Grădina Marilor Exploratori se întinde în centrul bulevardului Observatorului, între grădina Luxemburg şi bulevardul Saint Michel, fiind amenajată în cinstea a doi mari exploratori: Marco Polo şi Robert Cavelier de la Salle. Aceasta are forma unei pajişti, având pe margine pâlcuri frumos ordonate de copaci. În mijloc, se află patru grupuri statuare alegorice realizate în marmură albă, ce datează din anul 1867: Noaptea, Amurgul, Ziua şi Aurora. Nu prea am înţeles legătura dintre aceste denumiri şi ceea ce reprezintă statuile, aş fi zis că sunt pur şi simplu nişte scene la întâmplare…
La un moment dat, în dreapta, atenţia mi-a fost captată de o clădire cu aspect inedit, despre care am aflat că este sediul Institutului de Artă şi Arheologie (Centrul Michelet) din cadrul Universităţii Sorbona. Iniţial, am crezut că este vorba de un lăcaş de cult musulman, datorită înfăţişării orientale. Construit în anii 1925 – 1928 de către arhitectul Paul Bigot, edificiul este îmbrăcat în cărămidă roşie, stilul arhitectural fiind unul eclectic, cu influenţe italiene şi africane. Este o apariţie neobişnuită în şirul de clădiri din zona parcului, pe care am admirat-o îndelung.
La marginea grădinii, se află fântâna Observatorului, realizată în anul 1873 de Gabriel Davioud, Jean-Baptiste Carpeaux şi Emmanuel Frémiet. Aceasta înfăţişează un glob pământesc susţinut de patru femei, reprezentând continentele. Asocierea m-a dus cu gândul la una dintre celebrele monumente din Piaţa Navona, mai exact Fântâna celor patru fluvii, datorită ideii de a da chip uman elementelor geografice.
Şi de data asta am avut senzaţia că mi-au scăpat multe atracţii ale grădinii; probabil mi-a fi trebuit cel puţin o zi ca să o pot parcurge dintr-un colţ în altul ca să observ fiecare detaliu. Însă chiar şi aşa, timpul a trecut pe nesimţite, purtându-mă uşor pe drumul spre alte locuri din Parisul magic.
