Gelotologia, gelotofobia şi gelototerapia – o ştiinţă nouă, o spaimă veche şi o terapie încurajatoare

Gelotologia, gelotofobia şi gelototerapia, după cum uşor se poate constata, sunt termeni care au o rădăcină comună, aparţin aşadar aceleiaşi zone semantice şi au legătură cu o manifestare specific umană – manifestare despre care specialiştii în neurostiinte spun că este înnăscută şi despre care filosofii susţin că, de n-ar fi existat, era obligatoriu să fie inventată, de vreme ce oamenii, prin natura lor, suferă adesea atât de profund.

Starea firească a omului este cea de fericire, de plenitudine, de împlinire – sentimente care ne modelează personalitatea şi spre care aspiră, în moduri diferite, fiecare dintre noi, dar calea care duce spre acestea poate fi complicată, extenuantă, dramatică uneori.

Mai ales în capacitatea noastră de a râde şi de a plânge se manifestă cel mai clar faptul că omul nu este numai o structură biologică, preocupată exclusiv de nevoile vitale, de lupta pentru supravieţuire, ci este şi spirit, sau, în primul rând, spirit.

Când râdem din toată inima sau când izbucnim în plâns, corpul răspunde la ceea ce îi transmit mintea şi sufletul şi se afirmă, în această substituţie, o parte consubstanţială naturii umane. Se presupune că, la scara evoluţiei, omul mai întâi a plâns, pentru că a cunoscut durerea, ceea ce ar explica şi de ce oamenii plâng adesea în singurătate, în timp ce râsul se manifestă mai ales în relaţie cu alte persoane.

Gelotologia – o ştiinţă şi un cuvânt ale secolului XXI

Gelotologia este un cuvânt atât de nou, aparţine acestui început de secol XXI, încât dicţionarele multor limbi încă nu l-au înregistrat. Termenul gelotologie provine din grecescul “gelos” (râs), căruia i s-a adăugat sufixul “-ologie” (studiu) şi a fost ales de cercetătorii în neurostiinte pentru a denumi disciplina care se ocupă cu studiul râsului şi al efectelor sale asupra organismului.

Ideea fondării unui astfel de domeniu de cercetare îi aparţine lui William F. Fry, un psihiatru american, de la Universitatea Stanford, deschizător de drumuri şi în terapia familială şi fondator al Şcolii de la Palo Alto, din California – un curent de gândire în care diverse terapii se sprijină pe principiile ciberneticii, fiind regândite fundamentele psihiatriei clasice.

Preocupările pentru analiza, înţelegerea şi interpretarea râsului sunt însă mult mai vechi şi s-au concretizat, până în epoca actuală, mai mult în studii filosofice şi de estetică. Celebră este, în acest sens, de exemplu, cartea lui Henri Bergson – “Râsul – eseu despre semnificaţiile comicului”.

Autorul porneşte de la teza că ceea ce provoacă râsul, în general, este “mecanicul placat pe viu”, în sensul că omul are tendinţa de a aplica scheme de gândire, stereotipii, pe o realitate dinamică, mereu în schimbare, din această situaţie/nepotrivire rezultând efecte comice.

Dincolo de analizele filosofico-estetice, interesante sunt însă, din perspectiva acestui articol, care vizează gelotologia ca ştiinţă, trei observaţii ale lui Henri Bergson asupra râsului, pe care le au în atenţie şi gelotologii, pe unele acceptându-le, pe altele contestându-le:

• Nu există râs în afara naturii umane; un peisaj nu provoacă râsul, un animal amuză numai când expresia lui este asociată cu una umană.
• Râsul se adresează inteligenţei pure, presupune o “anestezie” temporară a inimii.
• Râsul are o semnificaţie socială, apariţia lui se leagă, de cele mai multe ori, de relaţia cu ceilalţi.

Şi Sigmund Freud, părintele psihanalizei, sublinia că râsul relevă, de obicei, un adevăr profund despre noi în relaţie cu ceilalţi, este o formă de defulare. Prin râs, omul poate să depăşească situaţii absurde, neconvenabile sau să-şi exprime, cu sinceritate, bucuria, amuzamentul, buna dispoziţie. Râsul “răutăcios” poate fi însă semnul unui dezechilibru interior.

Într-un articol publicat recent, un neurolog american atrăgea atenţia şi asupra faptului că, paradoxal, râsul şi plânsul au aceeaşi origine – o parte a creierului responsabilă cu “zona de apărare”, în situaţia interacţiunii cu ceilalţi sau când în organism apare un exces de energie psihică negativă (nelinişti, angoase, supărări etc.), care învăluie şi blochează creierul.

Această energie trebuie eliberată, ceea ce se poate realiza prin plâns sau prin râs, salvându-se astfel organismul de boală. Pe de altă parte, capacitatea cuiva de a trece de la râs la plâns sau invers arată că cele două manifestări sunt legate de reţele neuronale comune.

“Arată-mi cum râzi, ca să înţeleg cum eşti”

Aşa ar putea fi parafrazată o veche zicere (“Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti!”) – “Arată-mi cum râzi, ca să înţeleg cum eşti”. Fiecare om se deosebeşte de ceilalţi şi prin felul în care râde, în care ştie să se bucure şi să exprime această bucurie în mod spontan, sincer, firesc, aşa cum şi felul în care plângem ne individualizează.

Cu toate acestea, existenţa noastră într-un context social, care presupune tot felul de interacţiuni, reacţii, forme de expresie, de apărare, modalităţi de înţelegere şi de decriptare a semnalelor venite dinspre cei din jurul nostru, trebuie să ne facă atenţi la graniţa dintre adevăratele şi falsele manifestări. Şi râsul – ne arată experienta individuală, dar şi istoria evoluţiei umane – poate să îmbrace diverse forme, relevante pentru personalitatea fiecăruia. Iată câteva exemple:

• Râsul sănătos – este râsul firesc, spontan, semn de bună dispoziţie şi de empatie cu ceilalţi. Exprimă o stare de relaxare normală şi adeseori poate fi contagios.
• Râsul ironic – este râsul controlat, subtil, prin care, indirect, se sancţionează ceva – un comportament, o situaţie, o persoană etc.
• Râsul nervos – este expresia acumulării unei tensiuni. Cu semnificaţii asemănătoare se poate constata la cineva râsul “nebun”, necontrolat, nefiresc, care durează mai mult decât o reacţie normală.
• Râsul prodromic – este râsul simptomatic, patologic, care anunţă ceva nefiresc, şi care are legătură cu leziuni ale creierului, legate de hipotalamus.
• Râsul “galben” – este râsul forţat, fals, al cuiva care vrea să fie pe placul celor din jur, deşi nu are chef de râs, încercând să-şi ascundă indignarea, furia. Se numeşte aşa, “galben”, pentru că a mai fost numit şi “râs din stomac”, zonă unde se află si fierea, lichidul galben-verzui, secretat de ficat.
• Râsul machiavelic – este râsul răutăcios, care este generat de gânduri ascunse, necinstite, şi care induce o stare neplăcută, de neîncredere.
• Râsul deplasat/stupid – este cel care nu corespunde situaţiei şi, de obicei, provoacă stânjeneala celor din jur, chiar revolta.
• Râsul amar/scârţâit – se manifestă în situaţii dificile, de tristeţe sau de furie, când o persoană nu poate nici să râdă, nici să plângă cu adevărat.
• Râsul “gros”, agresiv – este un râs vulgar, provocat de glume proaste, stânjenitoare.

Dacă privim în jur, cu atenţie, putem identifica nenumărate alte nuanţe ale râsului şi, implicit, putem ajunge la o cunoaştere mai subtilă a celor din jur şi a situaţiilor pe care, inevitabil, trebuie să le parcurgem.

Gelototerapia – o metodă neconvenţională de tratament

Gelototerapia, adică terapia prin râs, s-a constituit ca domeniu asociat medicinei, cu mult înainte ca gelotologia să apară ca ştiinţă distinctă. Încă din anii 1980, psihoterapeuţii au observat că pacienţii asupra cărora s-a aplicat şi terapia prin râs au reacţionat mult mai rapid, favorabil, la tratamente.

Studiile de gelotologie au mai arătat că râsul ameliorează circulaţia sangvină şi bolile cardio-vasculare. De asemenea, la persoanele care râd des, sistemul imunitar este mult mai puternic. Geloterapeutii spun, pe baza studiilor, că râsul este cel mai mare duşman al stresului şi al insomniilor.

Făcându-se diverse experimente, s-a constatat, de pildă, că, la persoanele care au vizionat un film “horror”, fluxul sangvin a scăzut cu 35%, în timp ce, la cei care au privit la o comedie, ritmul cardiac s-a accelerat, fluxul sangvin a crescut cu 22%, râsul fiind un mod simplu pentru a se conserva elesticitatea vaselor de sânge.

Râsul ajută aparatul respirator şi previne diverse afecţiuni ale acestuia (Bronhopneumopatia, de exemplu) , deoarece în timpul râsului inspiraţiile şi expiraţiile devin mai lungi şi sacadate, alveolele pulmonare se dilată, volumul de aer care intră în plămâni este de patru ori mai mare decât în restul timpului.

Mişcările pe care le face corpul nostru atunci când râdem, stimulând muşchii din zona abdominală şi a diafragmei, ajută la regularizarea digestiei, la scăderea acidităţii stomacului şi la stimularea secreţiei de sucuri pancreatice. De asemenea, stimularea secreţiei de bilă are efecte benefice, presiunea exercitată prin râs asupra diafragmei diminuând sau făcând să dispară simptomele insuficientei hepatice (dureri de cap, ameţeală etc.).

Cercetările în gelotologie, ale unui medic american, Lee Berk, au arătat că râsul influenţează sistemul imunitar al organismului, prin efectele pozitive asupra globulelor albe, în special asupra limfocitelor B, T şi imunoglobulinei, cu rol esenţial în capacitatea organismului de a elimina viruşii, bacteriile nocive, prevenind, în acelaşi timp, crizele de astm.

Râsul este şi cea mai uşoară şi eficace metodă de a lupta contra stresului, pentru că influenţează activitatea hipotalamusului, stimulează secreţia de endorfine – hormoni care combat excesul de adrenalină generat de stres.

Efectele pozitive ale terapiei prin râs (gelototerapia) se pot vedea şi în curele de slăbire, pentru că, în timpul şi după o “partidă” de râs, nivelul leptinei, cu rol major în reglarea apetitului şi a cheltuielilor energetice din organism, creşte.

Desigur, râsul nu se prescrie în reţete medicale, nu se cumpără de la farmacie, dar medicina a devenit mult mai atentă la posibilităţile cu care natura l-a înzestrat pe om pentru a-şi păstra sănătatea sau pentru a o redobândi.

S-au înfiinţat, în lume, mii de “cluburi de râs”, de asemenea, în fiecare an, la 1 mai, se sărbătoreşte Ziua internaţională a râsului, conceptul de gelototerapie prinde tot mai mult teren, pentru că efectele sale sunt vizibile, cuantificabile.

Gelotofobia – cauze si efecte

Gelotofobia (gr. “gelos” – “râs” şi “phobia” – “teamă”) denumeşte o tulburare psihică manifestată prin incapacitatea unor persoane de a aprecia râsul cu semnificaţiile sale afective pozitive, ca expresie a bucuriei, seninătăţii şi exuberantei. Termenul a fost introdus în cercetare de către terapeutul sloven Michael Titze.

Începând cu anii 2000, gelotofobia a constituit tema unor studii ştiinţifice în domeniul psihologiei, psihiatriei şi sociologiei. S-a constatat că persoanele care suferă de gelotofobie sunt lipsite de vivacitate, de spontaneitate şi bucurie de a trăi.

Semnul caracteristic pentru o astfel de afecţiune, pe care Michael Titze a numit-o “Sindromul Pinochio”, este starea permanentă de tensiune şi teamă, pe care respectivele persoane încearcă să o mascheze printr-un comportament cât mai retras, implicit crispat.

Efortul de autoapărare al celor care suferă de Sindromul Pinochio se manifestă, la nivel fizic, prin tahicardie, tremur al mâinilor, înroşire a feţei, transpiraţie, senzaţie de sufocare, de uscăciune a gâtului şi a gurii. În timp ce o fobie socială este o teamă provocată de impresia de respingere din partea celor din jur, gelotofobia îşi are originea în spaima de amuzamentul/râsul celorlalţi.

Printre cauzele gelotofobiei, frecvente sunt:

• lipsa de afecţiune între părinţi şi copii, care le provoacă celor mici o reacţie de “ruşine” când interacţionează cu persoane străine, tocmai din pricina dezinteresului celor mari faţă de ei;
• experienţe traumatizante repetate, la vârsta copilăriei şi adolescenţei, legate de glume nepotrivite, jignitoare, agresive;
• experienţe traumatizante similare, la vârsta adultă, cum ar fi harţuirea psihologică la locul de muncă etc.

Gelotofobia are efecte grave, cu consecinţe pe termen lung, care alterează calitatea vieţii, cum ar fi: comportament bizar, competenţe sociale deficitare, tulburări psihosomatice – dureri de cap, tulburări de vorbire, lipsa de control emoţional, mişcări stângace, mimica rigidă; pierderea spontaneităţii, scăderea stimei de sine şi a bucuriei de a fi, incapacitatea de a intra într-un dialog destins, vesel, cu cineva, inclusiv cu persoanele foarte apropiate.

Pentru diagnosticarea gelotofobiei, pe care unii o consideră o particularitate a personalităţii, alţii, o tulburare psihică, specialiştii au întocmit un chestionar – GELOPH – tradus în 40 de limbi şi utilizat, la momentul actual, în 72 de ţări.

Din analiza acestor chestionare a rezultat, de exemplu, o rată mai mare a cazurilor de gelotofobie în Asia, undele binele colectiv are prioritate în raport cu cel individual, interesele individuale fiind subordonate, prin educaţie, celor sociale.

De altfel, o statistică făcută de o echipă de la Universitatea Hertfordshire, din Marea Britanie, arată că, dacă evreii râd cel mai mult, “poporul japonez nu ştie să glumească”, mai mult, a glumi, pentru cei din Tara Soarelui Răsare, este mai degrabă o formă de impoliteţe. De aici, şi necesitatea păstrării aparenţelor de bună dispoziţie, cu orice preţ, fapt care presupune un mai mare efort, în plan psihic, din partea unei persoane, şi deci o mai mare predispoziţie spre o tulburare precum gelotofobia.

Gelotologia, gelototerapia şi gelotofobia sunt doar termeni moderni pentru ceva ce are aceeaşi vârstă cu omul – râsul cu toate efectele, beneficiile şi ipostazele lui. Să ne bucurăm că am fost dăruiţi cu această capacitate, să râdem des, din toată inima, pentru că aşa vom fi mai sănătoşi, mai luminoşi, vom empatiza cu oameni inteligenţi, vom depăşi mai uşor situaţiile dificile, vom progresa.

Ne putem lua ca reper râsul copiilor, care funcţionează din instinct, un instinct care, cu timpul, din nefericire, îşi pierde din putere. Capacitatea de a râde este, până la urmă, una dintre laturile personalităţii noastre. Depinde de fiecare cum o exteriorizează şi cum o valorifică.