Înaintăm spre un loc unde soarele coboară, atârnat parcă de propriile raze, un loc unde, în timpul verii, câte o dâră gălbuie se desenează discontinuu pe un fundal verde, lăsând să se întrevadă clipele de contact dintre lumea izolată, cu frumuseţea-i neatinsă, şi lumea modernă, înaintăm spre un loc ce se numeşte Pădurea Hagieni — aici, la începutul amiezii, pajiştile îşi schimbă înfăţişarea, iar trândăvitul în iarbă, sub cerul liber, nu mai pare nicidecum o chestiune imposibilă, ci singurul motiv pentru care suntem hăt departe de lumea modernă, de agitaţia acesteia ori de problemele pe care le întâmpinăm zi de zi.

Tot aici, în Rezervaţia Pădurea Hagieni, vieţuitoarele trebuie să afle de existenţa noastră vremelnică, aşa cum şi noi, la rândul nostru, trebuie să ne obişnuim cu potecile galbene şi iradiate, înconjurate de o mare de verdeaţă, cu fojgăiala de sub iarba, pietre, chiar şi de sub noi; trebuie să ne obişnuim, până la urmă, cu o lume aparent izolată, care încă nu a fost distrusă de marile planuri de modernizare. Ţinutul dobrogean sau, dacă vreţi, rămăşiţa pădurilor submediterane de stejar, se află nu la mare distanţă de Mangalia. În timp ce turiştii dornici de relaxare înoată, pe litoralul românesc, printre sticle, chiştoace de ţigări şi alte gunoaie, Pădurea Hagieni îşi duce zilele în tihnă, aşteptându-şi parcă oamenii asemenea: liniştiţi şi civilizaţi, dornici să găsească un loc cu totul special, mărginit doar de natură.

Văile adâncite şi ţestoasele ce se mişcă nestingherite printre ierburi, mirosul îmbietor de stepă şi priveliştile magnifice ne aruncă într-o tăcere rezervată, poate, celor mai frumoase momente. Iar abia când umbrele frunzişului dinspre est se vor răsfrânge asupra vegetaţiei dinspre vest, Pădurea Hagieni va fi călcată de paşii oamenilor, atunci când se mai găsesc câţiva rătăciţi ori aventurieri. În timpul verii, când soarele arde mai tare că nicicând, priveliştea pare că se înmoaie într-un foc lichid, stejarii brumării şi cei pufoşi scăldându-se în razele puternice ale soarelui.

Speciile dobrogene de animale nu ne vor alunga nicidecum din Pădurea Hagieni, ba dimpotrivă, ne vor fascina cu nestinghereala lor, cu uşurinţa cu care îşi duc zilele într-unul dintre cele mai frumoase locuri din România. Numai că Pădurea Hagieni pare că seacă literalmente sub ochii nepăsători ai lumii, rezervaţia naturală fiind lipsită de apă. Cândva, solul era îmbibat cu apă, pârâul încă nu secase, oferind priveliştilor, şi-aşa frumoase, un soi de limpezime, cum ochilor nu le-a fost dat vreodată să vadă. Şi totuşi, rezervaţia rămâne un izvor într-o mare aproape secată: ici-colo, se mai înalță câte un puiet de stejar, plantele capătă nuanţe însufleţite, ţestoasele se mişcă mai nestingherite ca niciodată, iar şerpii sâsâie printre smocurile de iarbă uscată, împletite în fire verzi.

Vom mai zări câte un fluture care zboară deasupra florilor, ce s-au ridicat printre pietre ca, mai apoi, să ne aşezăm pe o stâncă pitică şi să admirăm întregul spectacolpe care natura ni-l garantează. Şi dacă părăsim stânca pitică şi ne lăsăm paşii să se piardă prin Pădurea Hagieni, e posibil să întâlnim în calea noastră locuri cu adevărat însufleţite de natură, locuri unde lianele urcă pe arbori şi speciile de flori par că au împrumutat forme extraterestre. Lumea întreagă ar putea împrumuta din această tihnă, ar putea fura măcar liniştea în care totul se aşază cu atâta grijă, aproape în nepăsare.

În definitiv, Rezervaţia Pădurea Hagieni are acest avantaj: dacă un om şi-ar petrece o viaţă întreagă aici, încercând să înţeleagă fiecare mişcare sau tresărire a naturii, fiecare moarte a vieţuitoarelor sau fiecare plantă, ar avea nevoie de mai mult de o viaţă, căci întotdeauna va găsi ceva nou de înţeles, ceva necunscut şi, totodată, de admirat. Şi dacă am fi întrebaţi de Dumnezeu ce locuri am rezerva pentru Arca lui Noe, de fapt, pentru a fi salvate, cu siguranţă, Pădurea Hagieni s-ar afla printre acele specii de frumuseţe demne de a fi salvate pe Arca lui Noe.

padurea-hagien.jpg

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ