Steaua Polară sau Steaua Nordului însoţeşte lumea noastră de mii de ani. Oamenii sunt fascinaţi de strălucirea ei şi de faptul că pare nemişcată pe cerul nopţii din emisfera nordică. Marinarii o numeau, în vechime, Steaua Mării (Stella Maris), fiindu-le de folos în navigaţie şi în trasarea hărţilor. Mai toate popoarele i-au dedicat legende care îi celebrează frumuseţea si numele.
Adevăratul său nume este Alpha Ursae Minoris, iar în 2016, Uniunea Astronomică Internaţională a aprobat şi denumirea tradiţională, latinească – Polaris. Grecii, în timpurile de demult, o numeau Kinosura (făcând trimitere la o constelaţie care avea forma unui câine) sau Mismar, Tramontana, Phoenice etc.
Cel mai frumos dar pe care oamenii l-au făcut Stelei Polare a fost în 2008, la data de 4 februarie, când NASA a difuzat spre Calea lacteee cântecul “Across the Universe”, de pe albumul “No One’s Gonna Change Our World”, al formaţiei Beatles, scris de John Lennon, pentru a sărbători 40 de ani de când a fost înregistrat. Cântecul va călători cu viteza luminii, timp de peste patru secole, pentru a ajunge la destinaţie – Alpha Ursae Minoris/Steaua Polară.
Steaua Polară/ Alpha Ursae Minoris şi Nordul terestru
În astronomie, o stea polară este termenul generic prin care se denumeşte o stea care se află aproximativ pe aliniamentul axei de rotaţie a Pământului, vizibilă cu ochiul liber şi care, privită de pe Terra, este percepută ca fiind imobilă, în timp ce stelele celelalte par a urma o mişcare circulară în jurul Stelei Polare.
O stea polară se află în apropierea unuia dintre polii celeşti (nord şi sud), aceştia fiind două puncte imaginare pe cer, situate acolo unde axa de rotaţie a Pământului, extinsă spre infinit, intersectează bolta cerească. Aceşti poli celeşti rămân mereu deasupra unui observator aflat la Polul Nord, respectiv Polul Sud.
În principiu, orice planetă, deci şi Terra, are două Stele Polare, una pentru Polul Nord, alta pentru Polul Sud. În emisfera sudică, Steaua Polară este Beta Hydri, cea mai strălucitoare din Constelaţia Hidra Australă, situată la 24,4 ani lumină de Terra, studiată cu mare atenţie de specialişti, deoarece poate oferi informaţii esenţiale depre ceea ce se poate întâmpla cu Soarele nostru peste două miliarde de ani.
Steaua Polară corespunzătoare Polului Nord este Alpha Ursae Minoris/Polaris, cea mai strălucitoare din Constelaţia Ursa Mică (Ursa Minor). Polii cereşti nu rămân pentru eternitate în acelaşi loc, din cauza unui fenomen care se numeşte precesiunea echinoxilor sau precesiunea axială, care înseamnă o schimbare lentă şi continuă, provocată de gravitatie, în poziţia axei de rotaţie a Pământului (şi a unui corp astronomic, în general).
O astfel de deplasare se produce în aproximativ 25 700 de ani. Potrivit calculelor astronomilor, peste 12 000 de ani, Steaua noastră nordică nu va mai fi Alpha Ursae Minoris, ci steaua Vega (Alpha Lyrae), din Constelaţia Lira, care a mai fost Steaua Polară a Nordului cu 12 000 de ani i.Hr.
Steaua Polară şi misterele care o înconjoară
Deşi Steaua Polară/ Steaua Nordului este obiect de observaţie şi studiu de mult timp, nimic din ceea ce se presupunea, la un moment dat, nu se potriveşte cu modelele de evoluţie stelară – nici vârsta, nici masa, nici poziţia sa în spaţiu. Este o stea… ciudată. Nu corespunde “normelor” ştiinţifice.
Alpha Ursae Minoris este o stea multiplă, adică formată din mai multe stele, blocate într-o orbită reciprocă şi apărând ca o singură stea din Constelaţia Ursa Mică – Alpha Ursae Minoris Aa (o supergigantă), alte două stele apropiate – Alpha Ursae Minoris Ab și Alpha Minoris B și două componente îndepărtate – Alpha Ursae Minoris C și Alpha Ursae Minoris D.
Hilding Neilson, de la Universitatea din Toronto (Canada), care a adunat toate datele cunoscute până acum despre Steaua Polară, comparându-le cu cele mai recente observaţii, sublinia că Alpha Ursae Minoris Aa are o masă mai mică şi pare a fi de zece ori mai tânără decât se credea.
Cu ajutorul telescoapelor moderne s-a mai constatat şi că Alpha Ursae Minoris Aa este o cefeidă, o varietate de stea ultra-rară în Calea Lactee (aproximativ 1 din 10 000), însemnând că este uriaşă, galbenă, mai masivă decât Soarele, are o strălucire variabilă şi că “respiră”. La fiecare patru de zile strălucirea ei se amplifică, apoi se estompează, trece de la un maximum la un minimum. Iar timpul dintre două astfel de “pulsaţii” luminoase se prelungeşte de la an la an, fapt de neexplicat deocamdată.
Suntem pe cale să ne pierdem “Nordul”?
Suntem pe cale să ne pierdem “Nordul”?, se întreabă astronomul Hilding Neilson. Poate că nu încă, spune el, dar, în orice caz, Steaua Polară pare “slăbită”, încetineşte, “ceasul” ei se dereglează. Comparându-se măsurătorile din ultimii 160 de ani, s-a ajuns la concluzia că ciclul de patru zile, în care steaua trece de la luminozitatea maximă la cea minimă, se prelungeşte cu 4,5 secunde în fiecare an. În 1844, era cu 12 minute mai lung decât astăzi.
O asemenea variaţie de luminozitate nu concordă cu modelele de evoluţie stelară care spun că un astfel de ciclu trebuie să rămână constant. Unii cercetători consideră că acest lucru ar putea fi un semn că Steaua Polară este mai tânără decât se credea. Nu a rămas încă fără hidrogen (deşi cefeidele sunt stele masive care şi-au ars întregul rezervor de hidrogen), dar pulsul ei slăbeşte, fiind pe cale să devină “o gigantă roşie” (stea care-şi epuizează hidrogenul din nucleu, are o atmosferă exterioară rarefiată, o temperatură de suprafaţa scăzută şi dobândeste treptat o culoare galben-portocalie, spre roşu), aşa cum se estimează că va deveni şi Soarele nostru peste 5,4 miliarde de ani.
Sunt însă şi alte puncte de vedere care susţin că Steaua Polară este pur şi simplu în proces de dezintegrare şi că, în acest caz, valuri gigantice de gaz s-ar desprinde de pe suprafaţa sa şi ar încetini procesele de convecţie care îi animă “inima”, oprindu-i “bătăile”. În felul acesta, Steaua Polară ar pierde, în fiecare an, o milionime din materia sa, adică echivalentul masei Pământului. O măsurare precisă a razei stelei ar trebui să facă posibilă validarea uneia dintre cele două ipoteze.
Steaua Nordului – alte incertitudini
Există diverse metode prin care se stabileşte masa unei stele. Metodele noi sugerează că masa Stelei Polare este cu 50% mai mică decât se credea. Luminozitatea, pulsul stelei şi culoarea pot indica, în general, dimensiunea si stadiul de evoluţie în care se află aceasta.
Dar Polaris este atipică şi din acest punct de vedere. Este însoţită de alte stele, dintre care mai importantă este Alpha Ursae Minoris Ab, cu care formează un “binar astrometric”. Steaua însoţitoare se învârteşte în jurul lui Polaris, ca şi cum ar desena un cerc (parţial deocamdată, pentru că Alpha Ursae Minoris Ab nu a făcut încă un tur complet în jurul stelei principale). Şi acest fapt durează de 26 de ani.
Cu ajutorul Telescopului Hubble şi aplicând legile gravitaţiei, ale lui Newton, specialiştii au calculat masa celor două stele şi au ajuns la concluzia că Steaua Polară are o masă de 3,45 ori mai mare decât Soarele, adică mult mai puţin decât s-a calculat aplicându-se modelul cefeidelor. Deci unul dintre calcule este greşit. Care? Poate că modelele evolutive ale cefeidelor trebuie în întregime revizuite, spune astronomul Hilding Neilson.
Stelele Polare care i-au ghidat pe oameni de-a lungul timpului
Axa Terrei se va afla cel mai apropae de Alpha Ursae Minoris în jurul anului 2048, spun astronomii, având în vedere fenomenul de precesiune axială, la care s-a făcut referire la începutul articolului, şi ciclul de aproximativ 25 700 de ani în care se produc schimbări semnificative ale poziţiei axei de rotaţie a Pământului.
Steaua Polară este doar o denumire generică dată unei stele care, într-o anumită perioadă (îndelungată) se află cel mai aproape de Polul Nord celest. În urmă cu o mie de ani, pe vremea vikingilor, Steaua Polară era o stea din Constelaţia Girafa (Camelopardalis), în jurul anului 2 500 i.Hr., în vremea piramidelor, Steaua Nordului era Alpha Draconis (sau, cu un cuvânt arab, Thuban), o stea din Constelaţia Dragonului.
Steaua Nordului în timpul lui Iisus Hristos
În timpul lui Iisus Hristos, se pare că nu a existat o Stea a Nordului. Steaua călăuzitoare a celor Trei Magi, care au pornit la drum pentru a depune ofrande (tămâie, aur şi smirnă) Pruncului Iisus, trebuie să fi fost, spun cei care au analizat împrejurările istorice şi astronomice ale acelui timp, un fenomen ieşit din comun – o supernovă, explozia unei stele, vizibilă cu ochiul liber, o stea căzătoare, cometa Halley, pe care preoţii ar fi putut s-o urmeze şi pe care Giotto a pictat-o în celebra “Adoraţie a Magilor”.
Un cunoscut astrofizician de la CNRS (Centrul National de Cercetare Stiintifică, din Franta) consideră că nu poate fi vorba de cometa Halley, deoarece aceasta a trecut pe cer, vizibil, cu 66 de ani înaintea Naşterii lui Iisus Hristos. Datele nu se potrivesc. S-ar putea să fie vorba, în schimb, de o conjuncţie specială a lui Jupiter şi Saturn, care a avut loc cu şapte ani înainte de presupusa naştere a lui Hristos.
Jupiter şi Saturn s-au apropiat atunci de trei ori la rând, în iunie, septembrie şi decembrie, dând naştere, pe cer, unui “balet” spectaculos, care nu ar fi putut trece neobservat şi care i-ar fi putut îndemna pe Marii Preoţi din Persia, pasionaţi de astronomie, să meargă în Palestina pentru a afla. În anul 6 i.Hr., s-a mai întâmplat ca Luna şi Marte să fie foarte aproape de Jupiter şi Saturn, la apus, un pachet de stele luminoase, strălucitoare, care nu putea trece neobservat şi care să fi fost “Steaua”care i-a călăuzit pe Magi.
Peste câteva miliarde de ani, Polaris va fi o stea din Constelaţia Cefeu (Constelaţia Coasa, în limba română), apoi va fi o stea din Constelaţia Lebădă (Cygnus, în latină), apoi Vega etc.
Cum identificăm Steaua Polară pe bolta cerească?
Cât “inima” Stelei Polare Alpha Ursae Minoris va mai bate şi cât strălucirea ei ne poate bucura privirea, putem să o căutăm pe bolta cerească, în orice noapte senină. Trebuie, mai întâi, să găsim Carul Mare/Ursa mare (Ursa Major), o grupare de şapte stele, apoi multiplicăm (imaginar), în prelungire, de cinci ori, distanţa dintre cele două stele din capătul Carului, ajungând astfel, la capătul liniei imaginare, la Steaua Nordului. Aceasta va apărea în partea din faţă a Carului Mic/Ursa Mică (Ursa Minor), uşor de găsit pe cerul nopţii.
