De la Bologna la Alessandria, de la Alessandria la Genova și prin satele piemonteze, și apoi de la Alessandria la Milano, cam acestea mi-au fost drumurile italiene de primăvară, în luna aprilie a acestui an. Orașe înțesate de turiști în orice zi a anului, cum sunt Milano, Genova sau Bologna și localități pierdute prin câmpiile piemonteze unde de-abia numeri pe degete oamenii pe care-i întâlnești în cale, toate fac parte din Italia aceea fermecătoare care are ceva de oferit fiecărui călător.
O plimbare de câteva ore prin Alessandria, unul dintre orașele capitală de provincie în Piemont, numit astfel în onoarea papei Alexandru al III-lea, în 1168, aflat la distanță de o oră atât de Milano, cât și de Genova, e potrivită pentru a simți aerul acela boem și relaxat al italienilor, ferindu-te, totuși, de aglomerație și de freamătul turistic neîntrerupt al marilor orașe.
Alessandria, Piemont, Italia
Citadella orașului, în formă de stea cu șase bastioane, vorbește despre originile militare ale acestuia, Piazza della Liberta, e principala piață a orașului care adăpostește clădirea maiestuoasă a primăriei, Alessandrian Palazzo, iar biserica Santa Maria di Castello e cea mai veche clădire din Alessandria, construită în acel loc înainte de fondarea orașului. Străduțe pavate, străjuite de clădiri în stil baroc, locuri de promenadă, piețe mici în care oamenii se adună să petreacă timpul împreună (și să vorbească tare, pe ton ridicat, așa cum pare a fi firesc italienilor), tarabe cu flori, biciclete multe și cochete, parcuri înflorite, e ceea ce am întâlnit la tot pasul în orașul italian.
Oviglio și Bergamasco sunt două sate piemonteze în apropierea orașului Alessandria, în mijlocul unor vaste întinderi verzi, pierdute în istorie, îți dau impresia că acolo e locul unde se termină lumea, că nu-i nimic dincolo de acele străduțe ce par înveșmântate în uitare, unde nu întâlnești turiști ci doar puțini localnici aflați la vârsta la care vuietul urban nu-și mai are rostul. La Oviglio, Castello di Oviglio, proprietate a reginei Cristina de Savoia și a multor familii de nobili ulterior, vorbește despre o epocă demult apusă, a caleștilor cu cai, a domnițelor și-a balurilor și este declarat în prezent monument național servind ca locație pentru evenimente, hotel și muzeu. Două biserici, câteva străduțe din piatră, case înghesuite una într-alta, un magazin, un restaurant, un parc străjuit de copaci și bănci de piatră, alcătuiesc nucleul acestui mic sat pierdut în vreme.
Oviglio, Piemont, Italia
La Bergamasco, câțiva kilometri distanță, după un drum parcus cu bicicleta, printre câmpuri verzi neșfârșite, am întâlnit același aer de pustietate, de parcă m-aș fi aflat pe platoul de filmare al unui film, lăsat în paragină. Cetatea veche a localității (un castel privat în zilele noastre), înălțată pe colina Monferrato, mi-a părut, deși frumoasă, tristă, fără viață și n-am întâlnit în tot satul mai mult de zece oameni. Cimitirul localității mi-a lăsat impresia unui loc extrem de interesant, deși foarte sumbru. Pustiu și el, luminat și inundat de soarele de primăvară, totuși mi-a lăsat o senzație stranie, de parcă m-așteptam la fiecare colț să îmi iasă în cale cineva, din lumea aceasta, sau dintr-o altă lume, atât de pregnant a fost sentimentul că mă aflu într-un loc rupt de realitate. Cimitir diferit de tot ceea ce văzusem până atunci, cu mormintele așezate pe verticală, etajate, în construcții de piatră înalte. N-am putut să nu am sentimentul că nu e firesc așa, chiar dacă în acele cripte se păstrează urnele cu cenușa decedaților, după cum am citit pe internet, și nu sicrie cu trupuri neînsuflețite.
Bergamasco, Piemont, Italia
La Genova, după cum am scris în acest articol, se îmbină într-un mod splendid istoria cu dezvoltarea tehnologiei, partea veche a orașului se conservă într-un mod firesc și deloc surprinzător, dacă e să ne gândim că turismul a devenit o ramură extrem de importantă a economiei locale. Genova e un amalgam reușit al vieții în toate formele ei, de la suflul elegant și nobil al palatelor – bijuterii arhitecturale, la aerul promiscuu și pe alocuri chiar imoral al străduțelor – ghetou din orașul vechi. Mizerie, întuneric și senzație de claustrofobie alături de opulență, lumină și albastrul sublim al Mediteranei. Oraș de viață plină. Care atrage, incită, pune simțurile în alertă. Și răsfață, în același timp.
Genova, Liguria, Italia
Bologna e un oraș din provincia Emilia Romagna care-ar merita mai multă atenție și interes turistic, îmi pare rămas un pic în umbra altor orașe italiene de top, fiind însă extrem de generos cultural și turistic. Capitală a muzicii și capitală culturală europeană în 2006, Bologna e un centru academic vechi, datând din anul 1000 (se spune că acolo ar fi cea mai veche universitate din Europa), vibrează de vitalitate și de viață tumultoasă. Arhitectura specifică, culorile calde ale clădirilor, trotuarele – galerie denumite portico, cele două turnuri înclinate – aproape la fel de înclinate ca și Turnul din Pisa, bisericile vechi, Piazza Maggiore, palatele opulente, toate au un aer medieval fermecător.
Milano l-am regăsit la fel ca de fiecare dată, sufocat de aglomerație, prea multe mașini, prea mulți pietoni, prea multă gălăgie, prea mult soare. Un prea mult din toate, obositor și nepotrivit stării de călătorie chill pe care-o vroiam. E un oraș căruia simt că-i știrbesc din merite, dar nu mă pot împiedica s-o fac, am pășit cu stângul în relația cu el, de mulți ani deja, și pare a nu fi cale de întors. Însă, ce-o fi a lui, a lui o fi și freamătul neoprit al vieții de acolo o și demonstrează.
Italia, țara unde la vita e bella, deși pare clișeic și cumva desuet, e o destinație de vacanță veșnic suprinzătoare, pentru care e nevoie de timp mult ca să-i descoperi orașele, cultura, istoria care respira la fiecare pas, modul de viață, autenticitatea și sensul acelui dolce far niente atât de cunoscut.
