Unul dintre motivele pentru care am ales Aix en Provence ca „bază” a vacanţei mele în Provence a fost tocmai faptul că se află aproape de multe locuri pe care mi-aş fi dorit să le văd. Pe lângă Marsilia, am mai făcut o excursie de o zi la Avignon, aflat undeva la circa 80 – 90 de kilometri de Aix. Am ales acest mic oraş medieval pentru că auzisem despre impunătorul Palat al Papilor, îmi aminteam vag despre el de la orele de istorie şi îmi suna cunoscută şi melodia cu Pont d’Avignon. A fost de ajuns pentru ca, într-o dimineaţă, după un mic-dejun foarte francez, să mă sui în autobuzul din Aix, cu destinaţia Avignon.
După ce am trecut de zidurile solide care înconjoară partea centrală a oraşului, încă de la primii paşi pe străzile perfecte, am remarcat ornamentele ce împodobeau clădirile şi micile statui cu sfinţi la colţurile caselor, pe post de icoane protectoare. Am descoperit şi biserici intimidante prin înălţime şi volum, neclintite de secole, în umbra cărora magazinele moderne îşi aşteptau nerăbdătoare clienţii.
Micul oraş a fost sediu papal în Evul Mediu, iar aspectul său încă păstrează ceva din grandoarea de altădată, când ochii întregii creştinătăţi occidentale erau aţintiţi spre el. Deşi, în mod tradiţional, papii îşi aveau reşedinţa la Roma, au existat şi cazuri în care aceştia şi-au ales alt oraş ca centru, iar Avignon a fost un caz aparte, dând naştere unui adevărat fenomen.
În secolul al XIV-lea, şapte papi au avut sediul la Avignon, în loc de Roma, perioadă în care instituţia papală s-a aflat sub influenţa puternică a Coroanei franceze. Tonul a fost dat în anul 1309 de către Raymond Bertrand de Got, ales ca papă sub numele de Clement al V-lea, care a nu a dorit să vină la Roma şi s-a instalat temporar în mănăstirea dominicană de la Avignon. În timpul lui Clement al VI-lea (1342 – 1352) s-a atins cea mai înfloritoare perioadă a papalitatăţii din Avignon, culminând cu achiziţia oraşului de la regina Ioana I de Neapole, în anul 1348. Ulterior, conflictele au determinat alegerea concomitentă a doi papi, unul la Avignon şi unul la Roma, dând naştere la ceea ce s-a numit „marea schismă a Occidentului”. Fiecare dintre cei doi era susţinut de o serie de state şi conducători, ceea ce indica şi dimensiunea politică de fond a conflictului. De-abia în secolul al XV-lea se va pune punct schismei, iar pe scaunul pontifical va reveni unui singur papă. Alegerea lui Martin al V-lea, în 1417, a însemnat reintrarea în normalitate pentru Biserica Catolică. Dincolo de aceste dispute mai mult politice decât religioase, Avignon a beneficiat de pe urma transformării sale în reşedinţă papală: oraşul s-a dezvoltat şi s-au ridicat mai multe ansambluri arhitecturale.
În prezent, Avignon e asemănător celorlalte oraşe franceze din Provence luate în stăpânire de turişti. Clădiri având la parter magazine şi restaurante se înşiră pe străduţele înguste şi cochete. Ce-l diferenţiează însă de alte locuri este construcţia gigant, cu aspect destul de auster, cunoscută sub numele de Palatul Papilor. Mi-a apărut deodată în faţă, în timp ce mergeam pe străzile încălzite de lumina soarelui, cu ochii atenţi în toate părţile. Partea din spate a edificiului pare că se înalţă direct din piatră, dând naştere unor arcade puternice, iar senzaţia mea a fost aceea de labirint. Am ocolit clădirea destul de repede şi am ajuns în piaţă, unde i-am putut admira faţada la fel de dură.
Palatul Papilor este cea mai impunătoare construcţie din Avignon, simbol al influenţei bisericii în Evul Mediu, ce domină piaţa centrală a oraşului. Lucrările au început în anul 1335 şi au fost finalizate în mai puţin de douăzeci de ani, acesta desfăşurându-se în timpul pontificatului lui Benedict al XII-lea şi al succesorului său, Clement al VI-lea. Descoraţiunile în frescă ale palatului au fost realizate de către artistul italian Matteo Giovannetti.
Palatul Papilor reprezintă cel mai mare palat gotic din Europa, cu o suprafaţă de 15.000 de metri pătraţi, echivalentul a 4 catedrale gotice. Am fost surprinsă de faptul că stilul său arhitectural este gotic, deoarece nu mi s-a părut prea zvelt şi nici foarte înalt, termeni cu care asociam eu edificiile de acest fel. Palatul Papilor se află pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, iar în fiecare an peste 650.000 de turişti îi trec pragul, fiind unul dintre cele mai vizitate locuri din întregul stat francez. Vizitatorii au acces în mai mult de 20 de săli, printre care camerele private ale papei, martore la evenimente istorice.
În anul 1793, s-a luat decizia demolării palatului, însă nu s-a reuşit acest lucru. Masiva construcţie a ajuns în proprietatea oraşului în anul 1810, iar după 8 ani a fost pusă la dispoziţia Ministerului de Război, care a folosit-o pe post de cazarmă până în 1906, când a fost returnată municipalităţii. Astfel, datorită încăpăţânării şi rezistenţei sale, Palatul Papilor străjuieşte netulburat împrejurimile oraşului, alături de alte monumente la fel de celebre, chiar dacă mai modeste ca dimensiuni.
Situată imediat lângă Palatul Papilor, catedrala din Avignon (Cathédrale Notre-Dame des Doms d’Avignon) are, de asemenea, o istorie veche, fiind ridicată în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Pe parcursul următoarelor secole, aceasta a fost refăcută, astfel că acum se află într-o stare foarte bună. Clădirea, construită în stil romanic, se remarcă printr-o statuie aurită a Fecioarei Maria, aflată în vârful clopotniţei, ce datează din anul 1859.
Nu mai ştiu de ce, însă am ales să nu vizitez interiorul Palatului. Am stat un pic la soare în Place du Palais, o piaţă amplă, inundată de turişti, după care m-am îndreptat spre următorul meu obiectiv: Pont d’Avignon.
Podul Saint Bénézet, popularizat de un celebru cântec sub denumirea de Pont d’Avignon, este un alt simbol al oraşului, de asemenea parte din Patrimoniul UNESCO. Odată cu biletul, am primit şi un ghid audio, cu ajutorul căruia am aflat povestea podului şi am făcut o plimbare înapoi în timp. Am ascultat chiar şi diferite variante ale melodiei dedicate acestei construcţii.
În jurul podului, s-a ţesut o legendă conform căreia mai mulţi îngeri i-au apărut păstorului Benezet, îndemnându-l să construiască un pod. Pentru că autorităţile nu s-au lăsat convinse de povestea sa, el a ridicat o piatră uriaşă pe care a aruncat-o în apă. Această demonstraţie ce părea sprijinită de forţe supranaturale a convins autorităţile, astfel că podul a fost ridicat în scurt timp. Istoric vorbind, construcţia sa a început în 1177, iar lucrările au durat 8 ani. Cu o lungime de 920 de metri, acesta avea 22 de arce şi o lăţime de doar 4 metri, destul de îngust pentru dansurile descrise de versurile cântecului care l-a făcut renumit. De fapt, textul original nu era „Sur le pont D’Avignon” („Pe podul Avignon”), ci „Sous le pont d’Avignon” („Sub podul Avignon”), ceea ce face trimitere tocmai la faptul că petrecerile nu aveau loc pe pod, ci pe mica insulă Barthelasse. În secolul al XV-lea, „Sur le pont d’Avignon” devenise o melodie frecvent cântată la nunţi în multe regiuni ale Franţei. Ulterior, a apărut şi o altă versiune a cântecului, mai religioasă, compusă de Pierre Certon, care n-avea mai nimic în comun cu varianta iniţială, caracterizată de un ritm jucăuş. Versiunea actuală a cântecului a fost popularizată în secolul al XIX-lea, de o operetă, iar tot de atunci i-a rămas şi titlul „Sur le Pont d’Avignon”.
Podul a fost parte a unui traseu de pelerinaj dintre Italia şi Spania, motiv pentru care s-a bucurat de atenţia papalităţii. În plus, acesta reprezenta legătura dintre reşedinţele cardinalilor şi Palatul Papilor, aflat în interiorul zidurilor oraşului. Podul a contribuit la dezvoltarea aşezării, deoarece era unul dintre puţinele care trecea peste fluviul Ron, făcând legătura între oraşul Lyon şi Marea Mediterană.
Costurile sale de întreţinere erau destul de ridicate, deoarece se deteriora deseori din cauza inundaţiilor produse de Ron. Până la urmă, la jumătatea secolului al XVII-lea, podul a fost abandonat definitiv, iar pilonii săi au fost „măturaţi”, pe rând, de apele fluviului. În prezent, din vechiul pod au mai rămas doar patru arce, turnul Philippe le Bel, din zona Villeneuve, şi capela, aflată la al doilea pilon. Aceasta a fost construită în a doua jumătate a secolului al XII-lea, dar de atunci a fost modificată substanţial. În 1674, relicvele Sf. Bénézet au fost mutate din capelă.
Mi s-a părut tare interesant faptul că în jurul unui simplu pod s-au ţesut atâtea poveşti, dar şi că localnicii au ştiu să profite, turistic vorbind, de pe urma istoriei sale bogate. După zeci de minute de admirat apele fluviului şi împrejurimile, am coborât de pe pod şi mi-am purtat paşii din nou spre centru, cu gândul la o plimbare mai lungă. Am remarcat imaginile ce acopereau ferestrele unor clădiri aflate în renovare, menite să aducă un strop de culoare şi creativitate pe faţadele acestora.
Deşi este un oraş mic, Avignon se bucură de o viaţă culturală intensă, stimulată şi de faptul că în anul 2000 a fost Capitală Europeană a Culturii. Aşadar, aici am găsit multe muzee, un teatru, o sală de expoziţii şi un centru de conferinţe. Anual, în Avignon are loc un prestigios festival de teatru, devenit deja o tradiţie, cu originile tocmai în anul 1947, când a fost fondat de actorul Jean Vilar şi trupa sa. Este unul dintre cele mai vechi festivaluri din Franţa, iar pe durata sa, Palatul Papilor şi zonele adiacente se transformă într-o scenă uriaşă pentru spectacole şi reprezentaţii.
Am urcat şi la Rocher des Doms, o grădină cu terase aflată în apropiere de catedrală, de unde am admirat o panoramă splendidă asupra întregului oraş. De aici, am văzut mai bine silueta incompletă a podului, dar şi acoperişurile caselor, acompaniate de pâlcuri de copaci.
Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul şi s-a făcut vremea de plecare. După o cursă agitată pe străzile înguste, căci nu reuşeam să găsesc locul de unde pleacă autobuzele, am descoperit, într-un final, o altă staţie, unde, în compania unei franţuzoiace cu chef de vorbă, m-am urcat în maşina spre Aix.
