Credem ca stim atat de multe despre originile noastre, insa stiinta nu a oferit inca un raspuns satisfacator pentru a explica originea celui mai apropiat vecin al Pamantului, Luna. Aflarea originilor este primul pas care ne ajuta sa descifram si sa intelegem istoria Lunii. Aceasta joaca un rol important in biosfera Pamantului. Abilitatea sa de a crea o eclipsa totala de soare este rezultatul formei sale sferice si al distantei fata de soare, perfect proportionata in raport cu dimensiunea soarelui. Este acest lucru o coincidenta sau ceva mai mult de-atat? Cum a aparut Luna? A fost aceasta o bucata de pamant aruncata de planeta noastra la inceputul formarii sale? Sau Pamantul a capturat cumva o mica planeta in gravitatia sa puternica? Sau poate ca Luna a fost creata din acelasi aluat planetar alaturi de Pamant.
Unul dintre principalele obiective stiintifice ale programelor Apollo era sa le ofere cercetatorilor mijloacele necesare pentru a decide odata pentru totdeauna care dintre cele trei teorii legate de formarea Lunii era adevarata. Ceea ce a iesit la iveala dupa ultima misiune Apollo pe Luna, in 1972, a surprins pe toata lumea. Povestea ofera o imagine revelatoare a lucrarilor din cadrul procesului stiintific si, in acelasi timp, deschide o fereastra asupra originii unui obiect pe care un cercetator l-a descris ca fiind “unul din cele mai ciudate obiecte din sistemul nostru solar”.
Cele trei teorii
Prima teorie legata de originea Lunii a fost luata in serios in anul 1878. In acel an, George Howard Darwin, fiul faimosului evolutionist, a propus teoria conform careia Pamantul se invartea atat de repede in primii sai ani, incat gravitatia soarelui a smuls o bucata din planeta extrem de alungita atunci, iar acea bucata a devenit Luna. Patru ani mai tarziu, geologul Osmond Fisher a adaugat un amanunt senzational – bazinul Oceanului Pacific ar fi fost cicatricea lasata in urma de ruperea bucatii de pamant care a devenit apoi satelitul nostru. Aceasta teorie, numita “teoria fisiunii”, a fost adoptata de intreaga lume pana in secolul 20. Modelul Darwin-Fisher s-a intalnit in cele din urma cu doua teorii concurente.
In anul 1909, un astronom american, pe nume Thomas Jeffeson Jackson See, a propus teoria conform careia Luna a fost o planeta ratacita care a fost prinsa de gravitatia Pamantului, asa cum o musca este prinsa in plasa unui paianjen. Cea de-a treia teorie, sustinuta de catre astronomul Edouard Roche, printre altii, a fost aceea in care Pamantul si Luna s-au format in mod independent din aceleasi materiale din care s-au format si celelalte planete din sistemul nostru solar.
Contributia misiunilor Apollo – noi dovezi
Pana la sfarsitul programului Apollo, oamenii de stiinta elucidasera multe aspecte legate de istoria Lunii, datorita indiciilor oferite de misiunile spatiale, indicii care nu fusesera disponibile in vremea lui Darwin si Jackson See. Selenologia, care se ocupa cu studierea Lunii, isi luase avant. Majoritatea noilor dovezi au venit de la cele peste 362 de kilograme de roci recuperate de misiunile lunare ale americanilor si rusilor. In multe feluri, Luna s-a dovedit a fi foarte diferita de planeta noastra. Desigur ca oricine poate vedea asta – este lipsita de aer, incolora si lipsita de viata. Insa diferentele sunt mai profunde de-atat. Compozitia sa este diferita, avand mai putin elemente volatile (elemente care au tendinta sa fiarba la temperaturi ridicate). Luna ar fi putut mosteni aceste caracteristici in urma impactului – de exemplu, rocile sale nu contin apa, spre deosebire de rocile vulcanice de pe Pamant.
Mostrele lunare, de asemenea, sugereaza ca o mare parte a Lunii este posibil sa fi fost topita acum ceva timp – nu exista nicio dovada definitiva ca Pamantul s-ar fi topit vreodata intr-o asemenea masura. Deasemenea, desi dimensiunea Lunii este de 25% din cea a Pamantului, masa ei este de doar 1% din masa planetei noastre, iar densitatea ei se aseamana mai mult cu mantaua Pamantului, decat cu planeta intreaga. Oamenii de stiinta, in anii ce au urmat misiunilor Apollo, au explicat aceste discrepante spunand ca Luna avea un nucleu mic. In anul 1998, prima misiune NASA de dupa Apollo (Lunar Prospector), a confirmat faptul ca nucleul Lunii reprezenta mai putin de 3% din masa acesteia. Prin contrast, nucleul Pamantului reprezinta 30% din masa acestuia.
Asemanari intre Pamant si Luna
Pe de alta parte, Pamantul si Luna au si caracteristici extrem de similare. Studierea elementelor radiogenice si a izotopilor din rocile lunare a dezvaluit faptul ca cele doua obiecte au aproximativ aceeasi varsta de 4,5 miliarde de ani. Deasemenea amandoua provin din acelasi mediu – spre deosebire de meteoritii analizati pana acum, izotopii de oxigen din rocile lunare si cele de pe Pamant se potrivesc la fel ca niste grupe sanguine, sugerand faptul ca cele doua sfere s-au format la aceeasi distanta radiala de soare.
Intr-adevar, rezultatele oferite de Apollo au aratat ca aceste doua corpuri sunt mai strans conectate decat se credea anterior. Pentru prima data, Apollo a legat istoria Lunii de istoria Pamantului. In sistemul nostru solar nu exista nicio alta asociere precum cea dintre aceste doua corpuri. De exemplu, Luna noastra este mult mai masiva in relatie cu Pamantul spre deosebire de satelitii altor planete. Sistemul Pamant-Luna are deasemenea un impuls unghiular neobisnuit de mare (suma dintre viteza de rotatie a planetei noastre si viteza de rotatie a Lunii in jurul Pamantului).
Cine are dreptate?
Astronomii sustin ca teoria fisiunii ar putea explica similaritatile izotopilor de oxigen si de ce Luna are un nucleu atat de mic, insa calculele arata ca Pamantul ar fi trebuit sa aiba un impuls unghiular de 4 ori mai mare decat cel pe care il are acum pentru ca aceasta teorie sa fie valabila. La acest lucru se adauga faptul ca bazinul Oceanului Pacific s-a format acum mai putin de 70 de milioane de ani (informatie descoperita in ultimele decenii) si, prin urmare, nu ar fi putut sa fie cicatricea lasata in urma de ruperea Lunii. Astfel, modelul Darwin-Fisher poate fi desfiintat.
Si teoria lui Jackson See a avut de suferit. Ideea ca gravitatia Pamantului a prins o planeta ratacitoare ar explica diferentele de compozitie din cele corpuri. Insa, daca acest lucru ar fi adevarat, de ce Luna nu are un nucleu cu o dimensiune normala? Si de ce exista acele asemanari intre izotopii de oxigen daca cele doua corpuri s-au format in parti diferite ale sistemului solar? In cele din urma, oamenii de stiinta sunt de parere ca sansele ca o alta planeta sa se apropie in mod gratios de Pamant, in loc sa se ciocneasca de aceasta, nu sunt demne de luat in considerare.
Ultima teorie a fost cea mai populara incepand cu anii 1970, in mod special datorita faptului ca nu necesita un eveniment cu o probabilitate redusa, cum ar fi capturarea de catre gravitatie. Astazi, insa, aceasta teorie se confrunta cu aceleasi probleme legate de nucleul Lunii. Astronomul William K. Hartmann a spus ca este greu de imaginat ca doua corpuri pot creste impreuna, iar cumva, Pamantul ia toate elementele (inclusiv fierul) si Luna nu ia nimic. Mai mult decat atat, expertii sustin ca aceasta teorie nu poate justifica impulsul unghiular urias pe care il vedem in sistemul Pamant-Luna de astazi. De fiecare data cand ajung la o concluzie, oamenii de stiinta cred ca au gasit raspunsurile finale, insa mereu exista ceva nerezolvat si acestia isi dau seama ca sunt aproape la fel de nestiutori ca la inceput in ceea ce priveste misterele Lunii. Poate intr-o zi vom gasi o cale pentru a descifra Luna, insa acest lucru depinde de progresele tehnologice din viitor.
