Cand si cum a fost identificata galaxia noastra?

Exista doua linii privilegiate in cer. Una este familiara ecliptica (calea parcursa de soare). Aceasta este imaginea orbitei Pamantului in jurul stelei centrale, asa cum este vazuta de pe planeta noastra, in raport cu stelele. Luna calatoreste si ea destul de aproape de aceasta cale si uneori eclipseaza soarele, iar alteori umbra Pamantului cade pe Luna. De asemenea, planetele principale raman destul de aproape de aceasta linie in cer. Putem vedea ca orbitele planetelor au tendinta sa se afle in acelasi plan, iar acest plan este apropiat de cel al orbitei Pamantului.

Cealalta linie privilegiata este cea care este centrata pe Calea Lactee. In timp ce numele primei linii (ecliptica) sugereaza o functie, numele galaxiei noastre Calea Lactee nu sugereaza nimic folositor, in afara de aspectul general laptos. Dupa ce telescoapele au devenit obiecte comune, ca urmare a eforturilor lui Galileo, astronomii si-au dat seama destul de repede ca ceea ce numeau ei Calea Lactee era o colectie extrem de densa de stele aliniate. Atunci a avut loc descoperirea galaxiei noastre, sau mai bine zis identificarea precisa a acesteia. In zonele intunecate s-a descoperit ca norii de praf blocau lumina stelelor din spate. In esenta, noi vedem planul principal al unei concentrari enorme de stele, iar planeta noastra se afla chiar in aceasta aglomerare.

Constientizarea faptului ca traim in interiorul unei galaxii si ca exista si alte galaxii in spatiu in afara de a noastra a venit in etape. Totul a inceput cu observarea obiectelor spiralate neclare, care erau grupate cu alte asemenea “nebuloase” si cu roiurile stelare ca fiind niste curiozitati interesante din cer. Spre sfarsitul secolului al 18-lea, filozoful german Immanuel Kant, care propusese ideea ca sistemul solar aparuse dintr-un disc rotativ de praf si gaz, a sugerat ca obiectul numit Calea Lactee este unul din “universurile insulare” si ca unele dintre “nebuloasele” vazute cu ajutorul telescoapelor ar putea fi galaxii.

Contemporanul sau, astronomul William Herschel, a masurat in mod sistematic miscarea adecvata a stelelor de pe cer. Acesta a descoperit ca stelele se distantau unele de altele intr-o anumita regiune si ca se apropiau in alte regiuni. De-aici, Herschel a tras concluzia ca soarele se misca spre regiunea in care stelele se indepartau unele de altele. Se parea ca soarele nu era totusi centrul universului, insa avea propria sa miscare. Aceasta descoperire i-a facut pe astronomi sa se intrebe unde este de fapt centrul universului. Pe masura ce telescoapele au fost imbunatatite, astronomii au observat ca unele nebuloase au o forma spiralata. Astfel, in a doua jumatate a secolului al 19-lea, a fost vehiculata o idee conform careia Calea Lactee in sine putea sa fie o nebuloasa spiralata. Pentru ca aceasta idee sa poata fi evaluata, astronomii trebuiau sa cunoasca pozitia soarelui si dimensiunile galaxiei gazda.

In anul 1918, astronomul american Harlow Shapley a aratat ca soarele se afla destul de departe de centrul galaxiei (cu aproximativ 30 000 de ani lumina). Acesta a utilizat un anumit tip de stea variabila (lumanare standard) pentru a estima distantele de la diferitele luminozitati ale acestor stele in diverse parti ale cerului. La scurt timp dupa aceea, Edwin Hubble a demonstrat ca majoritatea “nebuloaselor” erau obiecte aflate in afara galaxiei noastre. Cu ajutorul unui telescop puternic, acesta a reusit sa aplice metoda utilizata de Shapley in cazul “nebuloasei” Andromeda, observand stelele din interiorul acestei galaxii vecine. Astfel, uriasa distanta pana la aceasta vecina a devenit clara – Hubble i-a dat aproximativ un milion de ani lumina. Dupa cum s-a dovedit mai tarziu, aceasta distanta s-a dovedit a fi oarecum departe de adevar. Distanta pana la galaxia Andromeda este mai mare de 1,5 milioane de ani lumina. Cu aceasta distanta mai mare, informatiile care proveneau din Andromeda au putut fi interpretate in mod corect si astfel s-a dovedit ca Andromeda era o galaxie sora, destul de similara cu a noastra.